Vocea ta: Milă – între naivitate şi ridicol

vacanta

Nu am folosit niciodată cuvântul „milă” în faţa copiilor mei.

Mi-am dat seama de asta într-o seară când, după ce ne-am plimbat foarte mult, cei mici se plângeau că îi dor picioarele şi nu mai pot merge. Pe Vlăduţ, fiind primul care a cedat oboselii, l-a purtat tatăl lui pe umeri; Eva a început, nu foarte convingătoare, să spună că nu mai poate. Atunci i-am zis: „Hai că te iau eu în spate, pentru că mi-e milă de tine!” – „Ţi-e milă? Cum adică?”

Am fost blocată de întrebarea fiică-mii pentru că nu ştiam cum să îi definesc termenul. „Mă doare sufletul dacă văd ca nu ţi-e bine.” asta a fost definiţia. Cu siguranţă nu e cea din DEX, însă a ajutat la desluşirea simţirilor.

De ce m-am ferit să folosesc exact cuvântul „milă” până acum?

Pe cât e de scurt pe atât e de dur. M-am străduit ca Eva şi Vlad să vadă în deciziile pe care le iau ce înseamnă altruism, bunătate faţă de oamenii cu nevoi, compasiune pentru animale chinuite, însă nu milă. Cel mai probabil expresia „a fi la mila cuiva” pe care eu mi-o explic cu „a fi la mâna cuiva” mă face să am repulsie faţă de termen. E ca şi cum ai face un lucru normal, simplu pentru tine dar important pentru celălat şi culmea, apoi să ai aşteptarea să primeşti la schimb altceva: de la acea persoană sau de la Dumnezeu.

Vreau să ajungă să simtă copiii mei că a face ceva de bun simţ este o datorie faţă de ei înşişi. Pentru că sunt în stare, pentru că pot; singurul lucru pe care trebuie să îl înveţe este să vrea, să se mobilizeze.

Atunci când sunt bebeluşi şi le repetăm pe la groapa cu nisip „Dă-i şi copilului lopăţica, uite, e mai mic şi plânge!” Nu îl învăţăm să fie bun; un bebeluş nu va percepe că fiind bunătate, ci frustare că este obligat să cedeze. Azi lopăţica, peste 20 de ani bărbatul/femeia. Trebuie să recunoaştem că e lungă perioada în care bebeluşii, când rămân cu mâinile goale prin deposedarea de jucăriile lor sau ale altora, nu este altceva decât un „dresaj” pentru învăţarea termenului „a lăsa de la tine”.

Bunătatea nu se moşteneşte

Bunătatea se învaţă în familie sau din anturaj. Iar cea mai mare dificultate a părintelui nu e să fie exemplu, ci să îl înveţe pe copil care sunt limitele ei, mai ales aceea care te transformă în naiv sau ridicol – atunci când vrei ceva la schimb. Am un amic, mi-a zis de multe ori „În afară de părinţi, nimeni nu îţi vrea binele până la capăt!” Nu spun că e adevărată – pentru că ar însemna că sunt mereu în aşteptarea ca cineva să îmi facă rău, dar nici falsă – pentru că invidia, de exemplu, este o trăsătură comună a tuturor oamenilor, la fel că bunătatea, se învaţă tot prin puterea exemplului.

Aşadar, o să ascund din nou cuvântul “milă”, mulţumită Evei. Şi sper să simt şi să vreau să fac din nou bine. Pentru că pot; doar că acum sunt delăsătoare şi mă scuz: n-am timp!

Intră în conversație