Vocea ta: Naşterea şi depresia ei

Să ai un bebelus nu e numai lapte și miere

Depresia postpartum e prezentă la aproape orice femeie; eu m-aș avânta să zic la fiecare, analizând după ce am cunoscut personal și indirect. Diferența e că unele recunosc și altele nu. Mai grav decât sentimentele în sine persistă încăpățânarea de a ascunde sub preș ceea ce nu poți gestiona și „rușinea” de a recunoaște ce știm toate: să ai un bebeluș nu înseamnă doar lapte și miere… Bine, uneori e mai mult despre lapte.

Faptul că depresia este tratată ca subiect tabu face revenirea și mai grea

Din exterior, când nu ai un copil și singura imagine asupra situației este cea din filme, cu bebeluși perfecți, liniștiți și pauze publicitare pentru un pipi, atunci par mai greu de înțeles neajunsurile. Te aștepți oarecum ca totul să fie doar frumos, că așa apare și în pozele de pe Facebook, nu? Bebelușul face mutrițe, părinții îl sorb din priviri cu zâmbetul ăla tâmp pe față, iar când aparatul se închide toată lumea plânge. Eiii, nici chiar așa, dar undeva pe-acolo! Realitatea ce zice? În marea majoritate a cazurilor în care părinții își doresc și planifică un copil: mori de nerăbdare să îl cuprinzi, îl primești la piept, mori iar de fericire după care trăiești o perioadă într-o ciudată furtună de stări contradictorii amplificate de hormonii care dau petrecere la tine acasă. De la agonie, fericire, încântare, treci la teamă, tristețe, neliniște, apoi înapoi și iar înainte, până nu mai înțelegi nimic și în toată joaca asta durerea fizică și schimbările metabolice dansează, urlă și te privesc cu o bere într-o mână și o țigară-n alta.

Nu e de joacă

Și asta fiindcă de la forma ușoară, numită angelic și baby blue, e doar un pas până la depresia postpartum și apoi la psihoză. Cunosc până acum două cazuri de mămici care s-au luptat cu psihoza, una imediat după naștere, cealaltă la trei-patru luni. Și eu nici nu am multe mămici în jurul meu, asta iar îmi pare alarmant. Depresia după naștere a fost una din marile mele temeri. Am citit mult despre, i-am transmis domnului rezumate de fiecare dată, l-am rugat să ia în serios orice balivernă zic, să ierte orice îl va deranja la mine, să se uite pe el o scurtă perioadă și să mă protejeze ”no matter what” fiindcă mă voi întoarce la a fi EU chiar dacă va părea imposibil o vreme. Mă rog, aproape EU. M-a ascultat cu sfințenie. L-am adus la disperare de câteva ori (cred că are și acte de divorț ascunse pe undeva) , dar noroc că mi-am revenit repede.

Am plâns mult în prima lună

Mă durea totul, mi se părea greu, îmi era frică și drag în același timp, eram obosită mereu, mă simțeam deformată și altfel… și departe de mine. Mă luptam cu vinovăția și propriile reproșuri că nu știu să mă bucur de copilul meu exagerat de mult dorit, apoi îmi aminteam că e normal să simt toate astea, că va trece, că într-o zi nu voi mai simți durerea, că va veni primăvară și va fi din ce în ce mai bine. A fost! În toate aceste săptămâni îmi alinam momentele de furtună ținând omulețul cât mai aproape, uitându-mă la cât de al meu e în fiecare secundă, făcându-mi planuri pentru botez, concedii, plimbări, despre o viață frumoasă în trei.

Să gestionezi așa micile tulburări emoționale mi se pare simplu și de dorit, dar imposibil dacă treci prin depresie profundă și mai ales psihoză. Atunci e cazul unui ajutor specializat. Simptomele pe care le resimte mama sunt exagerate ajungându-se la pierderea contactului cu realitatea (halucinații, stări profunde de nervozitate, de agitație, insomnii grave, gânduri de suicid sau crimă). Cauzele depresiei nu sunt cu exactitate cunoscute dar există o mulțime de factori care o pot declanșa: tulburări de somn, grija pentru copil, schimbările hormonale apărute într-un corp care se cere înapoi, dureri, imposibilitatea de a alăpta mai ales dacă mama și-a dorit foarte mult, probleme de sănătate ale bebelușului, conflicte familiale, lipsa unui suport, prea multe persoane prezente în casa și viața noilor părinți etc.

Dacă mamei nu-i este bine atunci nimănui nu-i este

Bebelușul resimte stările și devine și el anxios, plângăcios, cu probleme de somn și alimentație. Partenerului îi va fi imposibil să petreacă, în timp ce ăilalți din casă suferă. Va suferi și el. Ăsta e marele motiv pentru care susțin foarte mult că mamele au nevoie de toată atenția în perioada imediată după naștere, iar partenerul nu moare (sigur nu moare) dacă trăiește un pic mai în umbră oferind maximul de grijă. Mi se pare o dovadă de iubire și respect, vorba preotului, la bine și la greu. Și uneori poate fi al naibii de greu!

La voi cum a fost începutul de viață nouă? Ca în filme sau nu prea?

DISTRIBUIȚI
Intră în conversație