Vocea ta. Creștem copiii, nu dresăm câini în lesă! ”Mișcă, mă!”, ”gura!”, ”treci aici!”

Ați văzut vreodată cum se dresează un câine? Comenzi scurte, rostite tare, în timp ce patrupedul e ținut strâns în lesă, aproape de stăpân. Chiar dacă nu ați asistat la nicio dresură de animale, cu siguranță scena vă e familiară. Se întâmplă în parc, în restaurante, în magazin, chiar și la locul de joacă. ”Mișcă!”, ”Liniște!”, ”Treci aici!”, comenzi scurte, spuse răstit și însoțite de priviri urâcioase. Vă sună cunoscut? Protagoniștii sunt însă părinți și copii.

În mini- vacanța de 1 Iunie- Rusalii, am fost la munte cu familia și câțiva prieteni. Prima oprire a fost la un restaurant, unde am dat nas în nas cu echipa de dresură mamă- tată. Aveau două fetițe gemene, de 4- 5 ani, cărora, în ora petrecută acolo împreună, nu am auzit să le spună măcar o vorbă frumoasă. Una, cât de mică. Un alint, un pupic, o mângâiere. ”Deschide odată gura aia!”, ”Ce stai ca toanta cu ochii-n tavan?”, ”Mișcă la baie să te speli!” ”Hai, fată, mestecă odată!”. Când unul, când altul, când pe una, când pe alta! Fetele nu ziceau nici pâs. Respirau și atât.

La masa noastră era liniște, frustrare și neputință. Eram șase adulți șocați și rușinați, care nu au avut inspirația, și poate nici puterea, să le spună două vorbe părinților agresori. Am rămas fără glas, așteptând mâncarea, în timp ce copiii noștri săreau veseli în trambulină, mai veneau după o gură de apă, un pupic sau să împărtășească o idee năstrușnică. În timpul acesta, alături, cele două fetițe de vârsta lor, își înghițeau dumicații de mâncare cu priviri absente, sub ploaia de amenințări a celor doi. ”Or fi ale lor?”, a șoptit la un moment dat unul dintre prieteni. Erau, cu siguranță. Semănau foarte bine.

Ceea ce m-a șocat nu a fost neapărat limbajul, cât ura ce răzbătea din vorbele și privirile lor. Cum să te uiți cu ură la propriii copii? Noțiunile acestea două nici nu au ce căuta în aceeași frază.

Înainte de a pleca, mama le-a dus pe fete la baie. ”Marș la baie, că sigur vă apucă în mașină”. A trecut pe lângă noi ținându-le pe fiecare de câte o mână. Ele, absente și plictisite, ea, încruntată. Încruntată, frustrată, deprimată, tristă, bolnavă în trup și în suflet. Ce e cu tine, femeie? Ce te doare atât de tare de frângi aripile celor două suflete născute din tine? Cu ce te-a supărat viața asta? Cine te-a rănit în halul ăsta de te răzbuni pe ce ai mai prețios? (Textul continuă mai jos)

Când a venit mâncarea, cei cinci copii ai noștri au dat năvală. Îmbujorați, guralivi, haioși. Au trăncănit într-una, au spus glume (în șoaptă) pline de ”caca/ pipi” (da, sunt la vârsta umorului de toaletă) și au râs cu gura până la urechi, acoperind avalanșa de reproșuri de la masa vecină. Mă întreb ce au zis oamenii aceia când i-au văzut pe copiii noștri dezinvolți, înconjurați de iubire și vorbe bune. Mă întreb ce-a simțit femeia aceea când băiețelul de 4 ani al prietenilor noștri și-a pupat mama pe ambii obraji și i-a zis că e cea mai frumoasă mamă din lume. Sau când fetița mea i-a răspuns că nu e așa, că mama ei e cea mai frumoasă și mai bună de pe planeta aceasta și chiar și de pe celelalte.

Probabil n-a simțit nimic. Probabil tot ce a remarcat ea a fost că niște țânci obraznici fac glume despre pipi/ caca fără ca părinții lor să le ardă una peste gură.

Dacă ți s-a părut util acest articol, dă LIKE paginii noastre de Facebook. Acolo găsești și alte articole cel puțin la fel de interesante!

 

DISTRIBUIȚI
Intră în conversație