Vocea ta. Nevoia de afecţiune, consolată prin… bomboane

copil trist bomboane
Distribuie:
Google +

Azi am descoperit că fiul meu de 3 ani jumătate cere bomboane nu pentru că zahărul a devenit un ‘drog’, nu pentru că a făcut exces stând la bunici în ultima vreme, ci din lipsa afecţiunii părinteşti!


Am plâns jumătate de oră după ce am realizat, e dureros, iar copiii noştri sunt mai deştepţi şi apţi emoţional de 1 milion de ori decât noi, adulţii, care citim, mergem la cursuri şi ne batem cu pumnul în piept ce metode ideale de parenting aplicăm… Dureros!

Eu, mamă, însărcinată în 29 săptămâni, la pat de 4 săptămâni, cu risc crescut de complicaţii majore care ne pun viaţa în pericol atât mie cât şi bebelusei din burtica! Tată, ocupat! În general, un tată bun, implicat, dar fără toleranță mare la oboseală! E fericit că are o soţie energică de fel, care le face pe toate. Știţi voi despre ce vorbesc… Mâncare, atenţie, cursuri, implicare în viaţa familiei, propria afacere înfloritoare, restul micilor detalii le înţelegeţi: copil bine îngrijit, casă ca o floare, grijă faţă de mine, soţ, mai nou căţel…

Azi-dimineaţă ne trezim, soţul obişnuieşte să doarmă mai mult, până pe la 9-10. Eu fac puţină treabă prin casă, iar copilul socializează cu bunicul venit în vizită aseară. În scurt timp, însă, copilul îmi cere atenţie. Așa că mâncăm, desenăm fiecare pe cartea lui cu idei împărtăşite, căţelul împrejur, bunicul la cafea pe balcon.



La 9.20, tati se trezeşte și își duce la bun sfârșit ritualul de fiecare zi: ”Bună dimineața”, cafea, baie, îmbrăcat. Este din nou agitație în casă, iar noi ne întristăm, ca de fiecare dată. Pleci? Deja? Pe mine mă apucă contracțiile. Intru în dormitor să stau întinsă, dar aud discuția care are loc între tată și fiu. Soțul meu îl anunță pe cel mic că, de data aceasta, când pleacă, va lua și câinele. ”În vizită la frații și părinții lui”, pentru că trece pe la vechiul stăpân al câinelui… ”Nu, tati, vin și eu cu tine! Ia-mă și pe mine”. Răspunsul nu lasă loc de întors: ”Nu pot, merg la muncă, iau doar căţelul!” Nu, ba da, ba nu! Se agită apele! Eu intervin, se lasa cu tensiuni, ton mai alert, iese cu căţelul…

Atunci se dezlănţuie furtuna… Cel mic plânge, vine la mine că vrea bomboană, să caut urgent în casă!”Mami, nu am, dar ai mâncat chec dulce acum jumătate de oră!”

” Nu, bomboană, acum!”

Îmi dau seama că este, de fapt altceva și îl iau lângă mine, în pat. Privirea aceea tristă mi-a rămas pe retină și înfiptă în inimă. Creierul mi s-a atrofiat de durere.

”Sunt supărat. Tati a plecat fără mine şi a luat şi căţelul!”

Te-ar mai putea interesa si: