Vocea ta: O zi epică din viaţa unei mame

Câte i se pot întâmpla unei mame într-o singură zi…

Prima zi de grădiniţă a început cu veselie şi bună dispoziţie. Am plecat spre grădiniţă: mama, tata şi copilul. Care de care mai emoţionaţi, unii atât de emoţionaţi încât – tatăl a uitat acasă avizul medical; mama a uitat acasă ghiozdanul cu schimburile copilului, deh mici detalii…

Pe drumul spre grădiniţă blondul a avut o ezitare

Îl ţinea de mână pe tatăl său, iar în cealaltă mână ţinea câteva flori, eu mergeam în spate pe un trotuar foarte îngust. Şi-l aud pe blond, aşa din senin:

– Dar o sa-mi fie dor de tine mami! cu o voce tremurată, dar fără lacrimi
– Mami, e normal! Şi mie îmi este dor de tine când nu sunt lângă tine. Dar asta face ca să ne fie mai plăcută întâlnirea după ce terminăm serviciul, eu şi grădiniţa, tu.
– Daaaar o să-mi fie dor de tine, maaamii!
– Repet, e normal
– Oooffff! Astăzi o să am o zi proastă la grădiniţă!
Ce bine că el este scund, încă, şi am putut să schimb un râs înăbuşit cu taică-su, fără ca el să ne observe!

Blondul a intrat relaxat în grădiniţă, a urlat un „Bună dimineaţa” vesel, a împărţit florile la asistentă, educatoare şi îngrijitoare, apoi a intrat în clasă cu noul joc pe care l-a primit cu ocazia începerii unui nou an şcolar. Toţi copii au primit un joc nou, deci veselia era maximă.

Blondul meu devine o mică fiară când îi este foame

După amiază, când am ajuns acasă era încă vesel. Nu am avut timp decât să mă schimb de hainele ”office” şi am plecat în parcul lui favorit. Am stat vreo oră fără vreun conflict, până când a văzut un copil care mânca un biscuit. De aici lucrurile au început să se complice, pentru că blondul meu devine o mică fiară când îi este foame. Nu că n-ar avea cu cine să semene…

Însă blondul meu nu poate să facă alegerea corectă, chiar dacă îi este foame nu poate renunţa la joacă. Joaca pentru el şi cred că pentru orice copil este întotdeauna prioritară, indiferent de emoţiile sau senzaţiile pe care le experimentează. Decizia, în cazul nostru, de a pleca din parc înainte de a exploda lucrurile, îmi aparţine mie.

Blondul protesta uşurel, însă la nici doi metri de la ieşirea din parc a început să urle foamea în el de adevăratelea. Şi pentru că nu ştie să-şi gestioneze emoţiile şi nici nu ştie clar ce trebuie să facă atunci când îi chiorăie stomacul, a început să urle că vrea ciocolată. I-am explicat cât am putut de calm şi ferm că ciocolata nu intră în discuţie şi că în două minute ajungem acasă, mâncăm şi după masă lucrurile se vor calma, iar nevoie de ciocolată va dispare.

Tot ce am reuşit să obţin a fost schimbarea obiectului dorinţei. A declarat că nu mai vrea ciocolată, ci îngheţată vafă la cornet de vanilie. Am rămas la fel de fermă pe poziţie, însă protestul lui s-a transformat într-o adevărată furtună şi în loc să ajungem acasă în două minute am ajuns în treizeci de minute, cu multe pauze de tăvălit pe jos şi de urlat în gura mare pe stradă, de calmat şi de negociat.

Răbdarea mea ajunsese la limită

Intrăm în scara blocului, răbdarea mea ajunsese la limită, sincer îmi venea să-l iau de o aripă şi să-l târăsc până în casă şi să-l las să urle cât vrea, în timp ce eu aş fi stat pe canapea, uitându-mă la el…. Dar nu am făcut asta, ci m-am aşezat lângă el pe scări şi i-am spus încă o dată că înteleg că este supărat, dar că îl pot ajuta doar dacă mă lasă şi i-am mai zis încă odată că ar trebui să mergem acasă să mâncăm. Era atât de supărat că nu cred că mă mai auzea, pentru că eu vorbeam încet şi el urla, iar lacrimile ţâşneau din ochii lui precum fântânile arteziene. Şi în timpul acestei crize a trecut pe lângă noi un vecin de bloc, care a fost extrem de neinspirat să ne bage în seamă:

– Eeeeii, nu mai plânge, că acum vine poliţistul şi te ia! Poliţiştii iau copii care plâng!

Eu m-am ridicat în picioare, simţeam că-mi explodează un vas de sânge pe creier. Îmi venea să-i ard una în gură vecinului şi să-l umplu de sânge. M-am abţinut însă, m-am aplecat din nou spre blond i-am întins mâna şi am zis:

– Mama, aşa ceva nu există. Este doar o GLUMĂ PROASTĂ! Poliţiştii nu iau copiii!

I-am aruncat vecinului o privire mai otrăvitoare decât cianura

Culmea este că el, vecinul, s-a supărat şi a început să bombăne, însă spre binele lui a ieşit din scară. Partea bună este că eu m-am descărcat nervos, iar blondu s-a oprit din urlat.

Am ajuns acasă şi în timp ce îl descălţam m-a întrebat: :

– Ce a vrut domnul acela?

I-am spus că a făcut o glumă, cam proastă, ce-i drept, dar că a încercat să-l facă pe el să nu mai plângă. A urmat o serie de întrebări referitoare la vecin şi la poliţişti. Sper că a înţeles că poliţiştii nu îl vor ridica vreodată de pe stradă atunci când plânge.

Oricum, vreau să vă anunţ pe voi toţi: vecini, trecători şi alţi oameni de bine, că v-am declarat război! Este normal ca un copil de trei ani să plângă şi să facă tantrum, dar nu este normal ca voi, adulţi – oameni în toată firea să credeţi că a-i crea copilului o frică, va rezolva ceva. Nu avem nevoie de ajutorul vostru sau de sfaturile voastre cretine. Păstraţi-vă pentru voi părerile, ideile, dar mai ales prostiile. Şi nu ar strica să mai citiţi câte ceva despre viaţă şi bun simţ, ca să nu zic că v-aş trimite pe toţi la psiholog.

DISTRIBUIȚI
Intră în conversație