Vocea ta: Ochi pentru ochi şi dinte pentru dinte. Locurile de tortură din parc

Ochi pentru ochi și dinte pentru dinte în parenting

Încă dinainte de a naște primul meu copil mă gândeam cum îl voi învălui cu toată dragostea şi protecția mea. Îmi imaginam că îl voi apăra de orice pericol şi de orice suferinţă negreşit.

Atunci parcă s-a naruit cerul peste mine

Evident că m-am inşelat amarnic şi am realizat asta încă din momentul în care am tinut-o pentru prima dată în brate. Odată ieşită din siguranța uterului meu era prada vie a tuturor pericolelor. Microbi, colici, părinți fără experienţă şi panicati (stiți şi voi cât e de lungă lista). Atunci parcă s-a naruit cerul peste mine. Câteva luni mai târziu şi după mii de ore de frământari am tras aer adânc în piept şi am zis STOP luptei cu monştrii răi scorniţi de mintea mea încetosată de nopţi nedormite şi de dorinţa disperată de a închide copilul într-un vid.

Când am deschis în sfârşit ochii şi am realizat că fata mea se adapteză foarte repede la tot ceea ce este nou iar sistemul ei imunitar funcţionează perfect, am pus deoparte produsele de dezinfectare şi am început să văd lucrurile dintr-o cu totul altă perspectivă. Una mult mai relaxată. 

Am acceptat atunci faptul că este practic imposibil să o apar de toate lucrurile negative din jurul ei. În schimb, am ales să contribui cu toate lucrurile bune pe care le puteam influenţa, să le multiplic şi sa le amplific. 

Viaţa socială a copilului dincolo de familie

Acum după aproape doi ani mă felicit pentru decizia de a avea încredere în instictele mele si de a mă ghida după copil inainte de orice. Rezultatele sunt mai mult decât satisfacatoare. Dar tot acum, la această vârstă frumoasă, apare o nouă provocare. Viaţa socială a copilului dincolo de familie. 

S. este un copil empatic, e tare veselă şi mereu dornică de joacă împreună cu alţi copii. Problema este că alţi copii nu sunt întotdeauna dornici să se joace cu ea. Mai mereu în astfel de cazuri rămâne cu ochii mari de uimire, oarecum trişti şi speriaţi. Mi se rupe sufletul în zeci de bucăţi, mai ales când o văd cât se străduiește să fie şi ea luată în seamă. De cele mai multe ori e ignorată, împinsă sau acceptată atât cât să i se ia jucăriile fară a o implica şi pe ea în joc. Locurile de joacă ce mi se păreau atât de drăguțe înainte au devenit dintr-o dată locuri de tortură.

Lasă, mami, că ai şi tu acasă!

În scurt timp am observat că asta li se întâmplă și altor copilași. Că e la fel de trist și dureros şi pentru mamele lor pe care le văd că asistă la astfel de scene înghițind în sec neputincioase.  Îşi  consolează cu voce tremurândă copiii: „Vino să ne jucăm împreună!”/ „Lasă, mami, că ai şi tu acasă!” / „Hai, nu vrei mai bine să te joci cu mingea?”.

În cealaltă tabăra văd mame care cu un zambet abia reţinut mai scapă din cand în cand cate un „nu-i voie sa iei jucaria” mai mult asa de ochii mamelor deja enervate la culme de toata situatia în care unul e fraier şi altul descurcăret. 

Nu e ok să controlezi fiecare gest

Nu, nu e ok să te implici în jocurile lor, nu e ok să controlezi fiecare gest, sentiment sau reacţie dar în nici un caz nu e ok să încurajezi copilul să bată, să impingă, să muște, să dea din picioare şi nici să inventezi alte metode prin care îi poţi lăsa impresia că are dreptul să recurgă la orice gest atâta timp cât ceilalţi nu îi fac pe plac.

Este tentant, ştiu! Dar mai frumos şi mai sănătos este să nu îţi faci mustrări de conştiinţă că ai crescut copilul să fie fraier, aşa cum mă gândesc eu de multe ori. Să adopţi o atitudine pozitivă şi să inveţi copilul să gestioneze în mod corect astfel de situații pe viitor. Cu teoria stau bine, dar când vine vorba de practică mă abțin greu să nu fac victime.

Sunt convinsă că, la rândul său, micuţa mea  va învăţa să îşi apere teritoriul şi să se integreze în grupul copiilor, singură și fără intervenţia unui adult. Dar cum va învăţa ea asta şi cât timp va dura această perioadă şi dacă va deveni şi ea la fel de răutăcioasă?! Văzând cât suferă, cum aş putea sa îi spun eu să nu facă ceea ce alţii i-au facut ei?! 

Are nevoie să fiu acolo

Îmi spun mereu că are nevoie şi de ajutorul meu, mai ales la această vârstă. Are nevoie să fiu acolo să îi explic ce se întâmplă şi de ce se întâmplă aşa,  să îi arăt că îi înțeleg frustrarea sau orice alt sentiment şi să o ajut să treacă peste moment şi să înveţe ceva din asta, să îi arat că o iubesc şi că sunt acolo pentru ea întotdeauna, indiferent de situaţie. Mai mult de atât nu pot şi nici nu trebuie sa fac! 

Într-adevăr, este foarte greu, de cele mai multe ori nu reuşesc să mă abțin să nu intervin, mai ales când sunt implicate îmbrânceli, palme, jucării ridicate ameninţător etc. Trebuie să îmi reamintesc constant că este o etapă firească în dezvoltarea copilului meu şi că trebuie să o accept şi să o tratez ca atare. Să depun toate eforturile pentru a rezista ispitei de a-mi învăța copilul sa aplice metoda ochi pentru ochi şi dinte pentru dinte. Cu alte cuvinte vreau să o învaţ sa fie fraieră, dar una descurcareaţă! 

Îți place să scrii și vrei să împărtășești gândurile și experiențele tale nu numai prietenilor, ci și lumii întregi? Scrie-ne pe [email protected] și poți deveni una dintre vocile TOTUL DESPRE MAME!

DISTRIBUIȚI
Intră în conversație