Vocea ta: Papilele tale gustative sunt OK?

Papilele gustative ale mamelor vs. papilele gustative ale copiilor

Prima mea amintire legată de gustul alimentelor datează din iarna în care am răcit atât de rău, încât am avut norocul de a primi scutire medicală exact când nămeţii uriaşi au obligat autorităţile să închidă circulaţia şi, implicit, şcolile din oraş.

Cunoaşteţi sentimentul acela neplăcut de pierdere iremediabilă dat de un lucru venit prea târziu, când nu îl mai doreşti sau nu mai ai nevoie de el? Asta simţeam eu în acele clipe. Adăugând la reţetă durerile de gât şi cap, nasul înfundat şi febra care îmi dădea frisoane, dar şi râsetele copiilor care se jucau în zăpadă fără mine, pot spune că traversam zile triste, încărcate de un gust amar.

Noroc cu mama, care încerca să îmi îndulcească suferinţa!

Îmi aducea la pat medicamente şi ceaiuri fierbinţi, deasupra cărora plutea în derivă câte o felie de lămâie. Sorbeam însetată şi… imediat mă enervam: “Mama, te-am rugat să pui doar o linguriţă şi jumătate de zahăr la o cană de ceai! Nici un bob mai mult sau mai puţin!”.

Mama lua o mină pe jumătate amuzată şi pe jumătate vinovată şi încerca să mă convingă, fără succes, că a respectat întocmai instrucţiunile primite. Cum aş fi putut să o cred, când ceaiul era mult prea dulce pentru gustul meu? De unde această tendinţă, de a face lucrurile după bunul plac, parcă imaginându-şi că mai dulce înseamnă neapărat mai bun?

Povestea s-a repetat an de an, mereu cu alte şi alte feluri de mâncare sau lichide. Insistenţa mamei mele, de a crede că ştie mai bine decât mine ce gust trebuie să aibă un anumit aliment pentru ca eu să îl mănânc/beau cu plăcere devenea tot mai enervantă, pe măsură ce creşteam.

Ciorba era întotdeauna prea acră, prăjitura era prea dulce, friptura era prea sărată, iar eu eram de-a dreptul exasperată… De cum am aflat de existenţa papilelor gustative, am început să fac pe interesanta şi să o întreb pe mama dacă ale ei sunt în regulă. Mama râdea şi continua să dea mâncărurilor gustul care i se părea ei potrivit.

Ciorbă cu gust de supă

“Ni s-a terminat sarea?”, răsună din bucătărie vocea fiului meu. Neg imediat şi zâmbesc amintirilor. Parcă a trecut o viaţă de când mă supăram pe mama. Observ cu stupoare că am căzut în cealaltă extremă. De teamă să nu repet greşelile ei, am ajuns să îi dau copilului ciorbă cu gust de supă, prăjituri pe lângă care zahărul a trecut razant, fripturi cu gust de medicament. El mă întreabă dacă papilele mele gustative sunt ok, aşteaptă să mă întorc cu spatele şi îşi acreşte în mod serios ciorba, îşi sărează bine de tot friptura, îşi îndulceşte în exces ceaiul…

Pe la voi cum e cu gustul mâncărurilor? Cât de bine trebuie să se priceapă la gătit un om pentru a mulţumi toată familia? Ce se întâmplă în cazul când gusturile membrilor familiei diferă? Părintele este cel care decide ce anume trebuie să i se pară copilului gustos sau îi permite să aibă propriile gusturi, să aleagă cât de sărate sau dulci mănâncă alimentele?

DISTRIBUIȚI
Intră în conversație