Vocea ta: Părinţii au nevoie de vacanţă?

O vacanță de la jobul de părinte?

Am citit destule articole în care oameni care nu au copii explică pe larg şi deseori cu umor de ce nu trebuie să fie încurajaţi să se „înmulţească”. Am renunţat să mai adresez amicilor de vârsta mea întrebări precum „Când faci un copil?” sau să îi încurajez să o facă pentru că am înţeles că e dureroasă ori jignitoare, fie că nu pot sau nu simt nevoia să aibă copii. Ȋn ultimele două săptămâni, copiii mei au fost plecaţi, aşa cum ar spune braşovenii, „la ţară”. Deşi le-am explicat de fiecare dată că Piatra Neamţ nu e sat, ci oraş, aceasta este formularea lor pentru vizitarea bunicilor sau rudelor, oriunde ar fi în afara Braşovului.

Vei putea admira ordinea zi de zi fără să o şi (re)faci

E intrigant să te gândeşti, atunci când eşti aglomerat de sarcini şi atribuţiuni de părinte, că vrei o pauză: să faci tot ce nu poţi din cauza responsabilităţilor; când te vezi şi tu „în vacanţă” te apuci de toate activităţile după care tânjeai: mergi în club, la bazin, filme. Ȋnsă totul începe cu aranjatul camerei copiilor, pentru că ştii că nimeni nu mai are a muta/răsturna cutii cu jucării; vei putea admira ordinea zi de zi fără să o şi (re)faci.

Deşi aveam cel puţin o activitate în fiecare seară în perioada în care au lipsit copiii, m-am plictisit. Am încercat să îmi amintesc ce făceam înainte să îi am: mă jucam pe calculator – acum nu mi-aş mai instala „Diablo”, „Stronghold: Crusader”, „Sims”; cred că de teama dependenţei şi pentru că aş considera că pierd vremea fără rost. Era fain totuşi atunci când aveam plăcerea jocurilor pe calculator, vag mi-o amintesc: nicio grijă înafară de targeturile jocului, cola şi sandvişuri pe tastatură.

Să te trezeşti dimineaţa cu o oră după cea normală, să nu fii înghesuit în propriul pat; să îţi bei cafeaua fără să urle nimeni, să te „pregăteşti” doar pe tine să ieşi pe uşă; să mergi la bazin şi să te gandeşti după o oră că deja eşti de prea mult timp; să ajungi în camera de relaxare de la bazin, să te întinzi iar după un minut să îţi întrebi bărbatul: ce căutam noi acum, aici? Putem sta întinşi şi acasă în linişte! Iar el să îţi răspundă: am vrut să îţi zic şi eu asta acum 30 de secunde… Te ridici teleghidat de pe paturile de relaxare şi pleci pentru că îţi dai seama ca nici alea nu îţi trebuie.

Te întrebi cât de adâncă poate fi plictiseala

Ajungi seara în casă. Goală şi fără voci, e aşa cum ai lăsat-o: ordonată… Odată ce ai păşit pragul devii omul-amintire, pentru că omul-acţiune e suspendat: îţi răsună în minte cum le spuneai copiilor că ACASĂ e oriunde sunteţi toţi patru, indiferent de spaţiu; vizualizezi cum în urmă cu o săptămână ai călcat pe o lanternă lăsată de ficior în mijlocul camerei şi ai căzut pe spate; te-ai uns cu gel, precum pensionarii care au diverse dureri, dar erai mulţumită că nu ai decât organele zdruncinate şi vreo trei maşinuţe imprimate pe spinare. Cu toate astea, orice faci şi meştereşti când eşti „părinte în vacanţă” te întrebi cât de adâncă poate fi plictiseala.

Cred că, odată deveniţi părinţi, oamenii trec la stadiul „Nu sunt pregătit să NU am copil”; salt brusc pentru cei care afirmau că „Nu sunt pregătit să am copil”. Eu, de la 20 de ani, mi-am dorit să am copii, deci cred că, cel puţin teoretic, eram pregatită. Faptul că am făcut unul sau mai mulţi copii nu ne face nici mai curajoşi, nici mai nebuni decât cei care decid că nu vor copii. Vă rugăm nici de milă să nu ne plângeţi, cum aţi spune, „ne-am cerut-o”; culmea e că ne şi place.

Niciunii nu ştim de fapt cum e în situaţia inversă, putem doar să ne-o imaginăm sau să încercăm sa ne-o amintim. Culmea e că șase ani, cât e „linia” între „noi doi” şi „noi doi +” pare a fi un zid după care sunt doar frânturi, irelevante de amintiri. Cred că era altcineva femeia aia, în niciun caz eu! Clar este că toţi suntem într-o zonă de confort, obişnuinţă; atâta vreme cât suntem fericiţi cu ce avem nimic nu trebuie schimbat.

DISTRIBUIȚI
Intră în conversație