Vocea ta. Oare pe părinții mei i-o fi durut vreodată sufletul de drag uitându-se la mine?

Mi se întâmplă tot mai des să aud/ citesc mărturii ale unor mămici care se declară fascinate de copiii lor. ”E minunat/ E generos/ E un copil bun/ E bun de pus pe rană/ E deosebit…” Și chiar așa este. Copiii crescuți cu blândețe și iubire sunt copii fascinanți.

Suntem, în esență, ființe bune. Ne naștem perfecți, cu mintea deschisă și sufletele curate. Pe parcurs, acumulăm ură, durere, dezamăgire, frustrare, deznădejde. Copiii crescuți în medii toxice, adună, începând din prima zi de viață, puțin câte puțin din negrul acestei lumi.

Însă, cei crescuți cu dragoste și înțelegere înfloresc zi de zi. Sunt frumoși, sunt buni, sunt generoși, au inimile și mințile deschise….sunt buni de pus pe rană.

”Am fost o proastă!”

Am o prietenă, mamă a trei copii. Cel mare are 20 de ani, cel mic, 4. ”Știi cum este cel mic? Ca o floare care se deschide. Zi de zi se tot deschide și eu mă tot minunez de el. Îmi pare rău că pe ceilalți doi nu i-am putut crește la fel. Eram tânără, necoaptă, copleșită de grijile zilnice. I-am crescut după gura lumii: cu disciplină, ca să nu mi se urce în cap, ascultători cu orice preț și cu puține dovezi de afecțiune, ca să nu se răsfețe. Am fost o proastă”, mi-a zis.

Noi, majoritatea mamelor de acum, am fost crescute cam la fel. De părinți prea tineri poate pentru a se bucura cu tot sufletul de noi, a căror grijă principală era să ne poată pune ceva pe masă (cu prețul orelor petrecute zilnic la cozi), preocupați să nu le ieșim din cuvânt, să nu-i facem de rușine, obsedați că vom apuca drumuri greșite odată cu adolescența. Ne-au crescut cum au știut și cum au putut mai bine, însă vremurile nu prea i-au încurajat să fie atenți la sufletele noastre. Am luat bătaie, am fost umilite, am fost puse la colț pe coji de nucă, obligate să ne ștergem lacrimile și mucii la comandă, să ne înghițim suspinele, să plângem pe nevăzute noaptea, în pernă. Am adunat frustrări și dureri pe care nu ne-a ajutat nimeni să le numim și să le înțelegem, dar pe care am fost forțate să le uităm ca să putem merge mai departe.

Dar copiii noștri….

Mă uit la copiii mei și mă întreb dacă și părinții mei s-au uitat vreodată exact așa la mine. Cu infinită și necondiționată iubire, cu mirarea că poate exista ceva atât de frumos pe pământ, cu o mândrie uriașă, ce crește zilnic, odată cu iubirea. Oare i-o fi durut vreodată sufletul de drag uitându-se la mine? Or fi simțit oare că le explodează inima de atâta iubire? Și mă întreb asta pentru că, de arătat, mi-au arătat rar cât de tare mă prețuiesc, iar de spus direct, nu cred să o fi făcut vreodată.

Cu copiii mei, eu fac pe dos. Nu e seară în care să pun capul pe pernă înainte de a-i asigura de toată dragostea și prețuirea din lume. Mă îngrijesc de sufletele și de mințile lor cu grija cu care un bijutier șlefuiește diamante. Iar ei, în fiecare zi, se mai deschid puțin, ca o floare fascinantă, ale cărei petale devin tot mai frumoase, mai calde, mai bune, mai strălucitoare.

Citește ”Parenting Necondiționat”, manualul iubirii necondiționate scris de Alfie Kohn, una dintre cele mai importante cărți despre creșterea copiilor. Detalii AICI.

Dacă ți-a plăcut acest articol, dă LIKE paginii noastre de Facebook. Acolo găsești și alte articole cel puțin la fel de interesante!

DISTRIBUIȚI
Intră în conversație