Vocea ta: Părinţii trebuie să schimbe sistemul de învăţământ!

– Ce-ai făcut azi la şcoală? îşi întreabă mama copilul, pe Eric, învăţăcel în clasa întâi. Eric se luminează la faţă, se îmbujorează uşor, îşi ridică privirea mândru spre ea şi spune:

– Am luat un FB la dictare!

– Cu steluţă sau fără? întreabă mama monoton, deloc impresionată.

– Fără…

Eric nu mai priveşte în sus spre mama, ci-şi caută de lucru prin ghiozdan. Intervin timid:

– Cu steluţă sau fără, tot FB este.

Vechile valori ale învățământului românesc

Mama se uită la mine cu privirea aia de „pe tine cin’ te-a-ntrebat?” şi răsfoieşte caietul de dictări al lui Eric. Descoperă că băieţelul greşise undeva, ştersese şi scrisese corect, dar se vedea ştersătura şi îngroşala corecturii. De aici – lipsa steluţei.

Mi s-ar fi părut corect ca mama să aprecieze că, chiar dacă a greşit, Eric a observat şi s-a corectat. Până la urmă, scopul a fost atins şi elevul a ştiut să redea bastonaşul sau cârligul sau ce i se cerea lui acolo. Căci, la final, contează că Eric şi-a însuşit nişte deprinderi. Şi un FB cu steluţă sau un minus FB e tot FB!

Constat deci, că şi părinţii sunt un factor important în păstrarea vechilor valori ale învăţământului românesc. Ambiţiile lor de a avea un copil – elev eminent contribuie la tendinţa de uniformizare promovată de învăţământul românesc. Toţi elevii trebuie să aibă note maxime, şi la materiile umane şi la cele reale, pentru a ajunge la un liceu bun şi apoi la o facultate de top.

Relevanţa informaţiei, folosirea logicii în învăţare, şi nu toceala, plăcerea studiului nu au importanţă. Aceşti factori nu contează. Contează doar rezultatul (atenţie! pe termen scurt, în cazul învăţarii pentru notă, pentru banii de bicicletă, pentru a-şi mulţumi părinţii sau orice alt factor aflat în afara lui, a elevului).

Copiii trebuie să fie copii

Părinţii apreciază un profesor/învăţător dacă e exigent (exigent, nu corect!) şi dacă dă multe teme elevilor, că – nu-i aşa? – „ce altă treabă au decât să-nveţe”? Uite că au! Trebuie să se joace! Trebuie să fie copii! Trebuie să se odihnească! Trebuie să crească! Părinţii uită uneori că elevul de clasa a VII-a, de exemplu, dedică mai mult timp şcolii decât petrec ei la serviciu: are 7 ore la şcoală, după care mai petrece 2-3 ore cu temele (fie într-un after-school, fie acasă), apoi să mai şi citească ceva din bibliografia şcolară (Agârbiceanu sau Sadoveanu, oricum un text plin de regionalisme şi arhaisme, departe de cuvintele pe care le folosim noi azi şi lipsite de orice element de atractivitate pentru cititorul mileniului al treilea). În plus, să facă şi un sport şi o limbă străină în particular, că altfel nu se poate!

O profesoară de matematică le spunea părinţilor la o şedinţă de analiză a rezultatelor simulării examenului de bacalaureat că „elevii au şi alte preocupări în afară de şcoală” (tonul era funebru, anunţând parcă o molimă) şi că „pe vremea noastră, noi nu aveam altceva-n cap decât şcoală”. Vorbiţi pentru dumneavoastră,doamna profesor, că „pe vremea mea”, eu aveam şi alte preocupări decât şcoala, ceea ce mi se pare firesc şi sănătos! Un elev preocupat şi de altceva, muzică sau dans, film sau sport, modă sau citit, e un copil normal. Un copil care iese cu prietenii în oraş, la un film, merge pe munte (învață și geografia pe teren), are o prietenă/un prieten (că doar părinţii de la şedinţă aveau copii de 17-18 ani) este un copil normal.

Că programele şcolare sunt învechite – de acord!

La limba şi literatura română se vorbeşte în continuare despre condiţia ţăranului din satul românesc tradiţional. Şi când zic „se vorbeşte” mă refer la faptul că se studiază aprofundat, cu trăsături ale epocii, ale speciei, structura romanelor, caracterizarea personajelor, relaţia dintre ele, critică literară. Aşa-i că cei mai mulţi dintre voi, absolvenţi de liceu, nu vă mai (prea) amintiţi despre ce vorbesc?

Că programele şcolare sunt încărcate – de acord!

Nu ştiu de ce ”ne lăudăm” că noi facem înmulţirea în clasa a doua, iar alţii, din ţări mai avansate (sic!) într-a cincea. La ce ne foloseşte să o învăţăm ca pe-o poezie? De ce facem noi radicalul într-a şaptea, iar alţii – într-a unsprezecea?

Faptul că ne-am încărcat aşa ne dă vreo superioritate? E bine că ştim nimic despre toate?

Că metodele de predare sunt şi ele perimate, în strânsă legătură cu programele – de acord!

De ce tocim vârfurile muntoase din Carpaţi şi fiecare cătun în care s-a descoperit o urmă de cărbune? De ce tocim fizica, plină de formule cu ciudate litere greceşti şi nu o învăţăm prin experimente? De ce, de multe ori, predarea presupune exclusiv transmiterea „la rece” a unor informaţii pe care elevii nu le filtrează, nu le înţeleg şi pe care apoi le „înapoiază” profesorului atunci când sunt ascultaţi sau dau test?

Că multe dintre informaţiile transmise nu mai sunt actuale și relevante – de acord!

Încărcăm elevii cu multe lucruri depăşite, am evoluat rapid şi sistemul de învăţământ nu a ţinut pasul. În Canada, de exemplu, nu se mai învaţă scrisul de mână. E bine? E rău?

Sistemul acesta presupune multiple evaluări, de la vârste fragede încă. Asta înseamnă şi etichetări: unii elevi sunt deştepţi, alţii… nu. Sunt în continuare şcoli unde se practică divizarea claselor în două: cea cu cei deştepţi şi… cealaltă. Se ştie că „A”-ul, de exemplu, e o clasă bună, dar „D”-ul e „varză”. Nu e pedagogic, nu e productiv,nu e corect.

„Pe vremea noastră se făcea şcoală, dom’le, nu ca acuma!”

Resping ideea că „pe vremea noastră se făcea şcoală, dom’le, nu ca acuma!” pentru că sunt şi eu exponatul aceluiaşi sistem şi am pierdut (poate) 80% din ceea ce am învăţat în liceu! Admit ideea că liceul trebuie să asigure un fundament de cunoştinţe generale, dar nu cred că trăsăturile romanului realist sau măştile lirice în „Luceafărul” fac parte din acest fundament! Cred că efectul este invers: cu cât se vehiculează mai multă informaţie, cu atât mai multă va fi uitată.

Ca părinte, nu ştiu cum voi gestiona parcursul prin şcoală al copiilor mei. Nu ştiu cum îi voi motiva. Vom găsi împreună ceea ce le place şi vom marşa pe asta pentru că un factor important al învăţării îl reprezintă plăcerea. Şi dacă îi place ceea ce învaţă, nu va uita niciodată ceea ce a învăţat. Problema este că, fiind un membru al acestui sistem, va trebui să aibă note mari şi la desen, dar şi la geometrie, şi la compunere, dar şi la biologie.

Nu mă pot dezminţi însă şi-i voi pune să citească. Nu Agârbiceanu (cel puţin nu la începutul călătoriei lor prin lumea cărţilor), dar ceva, orice! Am văzut prin librării, şi chiar și printre copii, cărţi ca „Jurnalul unui puşti” sau „Cum să nu citeşti” – cum să nu citeşti o carte cu un astfel de titlu?

Schimbarea trebuie să vină de la noi!

Schimbarea sistemului de învăţământ românesc va trebui să plece şi de la noi, părinţii, care nu avem decât să ne iubim copiii, să-i înţelegem şi să le exploatăm pasiunile spre binele lor. Să înţelegem că unora le e greu să facă compuneri despre „covorul diafan de frunze-al toamnei”, aşa cum altora le e greu să priceapă şi – prin urmare- să aplice teorema lui Gauss.

Să înţelegem că nu există rubrică-n catalog pentru steluţa de la FB!

Ce hibe sau plusuri credeţi că are sistemul nostru de învăţământ? Cum credeţi că ar trebui motivaţi elevii pentru şcoală?

DISTRIBUIȚI
Intră în conversație