Nu știu cum ați gestionat voi prima căzătură din pat a bebelușului, eu știu sigur că am simțit cum am început brusc să am frisoane, spasme la nivelul tuturor mușchilor. De stres! Să nu mai zic cum cuvântul ”netrebnică” a luat toate sensurile rele, sinonime și asociate cu acestea. Și, da, știu toate poveștile cu ”n-are nimic, tu când erai mică ai căzut mai rău și nu ai nimic, vezi?”
Pe mine nu m-au mângâiat, tot m-am văzut și simțit ultimul om de pe lume, că nu am prins copilul în cădere. Știu că, inevitabil, de-a lungul vieții se va juli, răni la joacă/în joacă. Numai că partea cu mă doare la fel, tot așa va rămâne. Am să încerc să nu plâng la toate, în suflet, și în realitate. Am să fiu tare pentru ca ea (fiica mea) să nu poarte spaimele fiecărei lovituri, accidentări din neatenție, din vina cuiva. Să învețe limitele (singură și cu noi) prudenței și pericolului, astfel încât, să poată evita lucruri ce o pot pune în pericol. SPER! Clar nu poți fi doar cumpătat, să nu riști niciodată, să stai pe margine. Loli nu are cui semăna la astfel de trăsături. Ne place aventura, cu moderație. Nu o vom opri să testeze lucruri. Și sper să o facă cu simțul răspunderii, nu cu ochii închiși.
A făcut buf
Da, să revin, fata mea a făcut buf. Nu e de dorit, dar cu copil care escaladează perne a fost posibil. Tare am tremurat, o zi întreaga, încât nivelul de calciu a scăzut rapid, de mi s-au zbătut mușchii feței toată ziua. ( Știți vorba cu mi se zbate ochiul…) A fost, a trecut! Copilul teafăr! Plâns puternic, evident. Din fericire fără urmări, a uitat până seara pățania.
Ce e de făcut în astfel de cazuri? (Vă zic ce-am făcut eu, la final.)
În primul rând (nu am să spun fără panică, să fim serioși) vă reculegeți cât să știți ce aveți de făcut: liniștit copilul, controlat peste tot de răni deschise, apoi de cucuie (intervenit cu compresie reci), căutat alte semne de traumă gen luxații, pete roșii ce se pot transforma în vânătăi. În funcție de aceste investigații vei știi ce va urma. Vizită imediată la camera de urgență (nu doresc la nimeni), doar urmărit copilul timp de 24 h, verificat comportamentul general, apoi decis dacă este nevoie de control specializat sau nu.
Nu precizez nimic despre cum să nu se întâmple, știm. Doar că se pot întâmpla. Nu e dorit, clar. Nu te scuză asta, cum nici pe mine nu mă scuză. Cu toată paza tot mi-a scăpat.
Eu (era și bunicul în casă, cu treburile lui de șmotru, prin urmare după buf eram doi panicați și disperați) am sunat la hotline-ul clinicii unde are Loli abonament și printre ce am scris mai sus am fost întrebată: distanța de la care a căzut, pe ce fel de substrat (parchet, gresie, covor), dacă copilul se coordonează bine (când nu are nici un semn evident de traumă). Majoritatea copiilor, după plânsul puternic, de spaimă, ațipesc. Este normal (nu știam, alt motiv să mor de câteva ori), se relaxează organismul, se reface printr-un mic nani după stres. Ideea este că de cele mai multe ori gestionam situația prea panicați, ceea ce se adaugă la starea copilului. Înrăutățind-o! Știe că s-a întâmplat ceva, îl sperii mai tare!
Prin urmare, CINEVA trebuie să fie curajos, ca să luați decizia corectă. ACEL CINEVA SUNTEŢI VOI. Nu poți aștepta să cadă și să fie vesel, plus curajos, asta doar să te liniștești tu mai întâi.
Și închei:
Să fiți sănătoși, să nu aveți parte de niciun buf. Eu știu cum e, Loli știe, a dat ”check” la acest capitol. Nu este unul de recapitulat vreodată. Ceea ce nu pot să fac și mă doare este că nu pot întoarce timpul înapoi și nici pune la loc lacrimile scurse. Ceea ce pot este să fiu mult mai vigilentă. Să nu fie o data viitoare, nici cu ”se întâmplă”. Și vor fi mai bufuri, mi-a zis cineva. Cum vor mai fi? Și voi cum rezistați?
