„Odată ce copilul va începe grădinița, voi putea să revin la serviciu și, măcar parțial, la universul meu de dinainte de naștere” – acesta este planul ascuns al multor mame după ce au petrecut unul sau doi ani acasă cu copilul. Nimic mai departe de realitate! Primul an de colectivitate aduce mai curând simfonii de tuse și nas înfundat, nicidecum activități vesele la grădiniță.
Și eu m-am numărat printre mamele optimiste. Și chiar nu aveam motive să nu fiu. Am alăptat la cerere, cât a avut copilul nevoie, nu am știut ce e o viroză, sau febră sau probleme digestive. Așa că, la doi ani, am decis că e un moment bun să-i dau posibilitatea copilului să socializeze cu semenii la o creșă și, de ce nu, să-mi dau și mie posibilitatea să respir. Nici nu-mi imaginam ce va urma în primul an de colectivitate, ba chiar și după.
Primul an printre copii
Prima săptămână a mers bine. A doua a făcut muci, a treia nu mai respira deloc pe nas și nu reușeam să-l desfund cu nimic. Am mers la pediatru, unul bine văzut în orașul nostru și recomandat de mulți părinți. S-a uitat în urechi, s-a uitat în gât, l-a ascultat, mi-a dat siropuri. Două zile mai târziu, a făcut 38. Din nou la medic: s-a uitat în urechi, s-a uitat în gât, l-a ascultat. ”E viroza. Cinci zile ibuprofen”. Înca două zile mai târziu și două nopți nedormite cu febră 39 care ceda greu la antipiretice, urechile copilului meu au început să curgă. Înapoi la pediatru. ”Otită perforată”. ”A făcut otită în două zile de când l-ați văzut ultima dată?”. ”M-am uitat în urechi, dar nu am văzut infecția pentru că avea dopuri de ceară” – a venit răspunsul halucinant. ”Mergeți la un specialist ORL, la spital”.
Prima lecție învățată:
Nu te baza pe părerea unui singur medic, oricât de lăudat ar fi, mai ales dacă nu vezi îmbunătățiri.
După 7 zile, cu antibiotic injectabil făcut de două ori pe zi și încă o săptămână de stat acasă pentru refacerea organismului, a revent la grădiniță. Peste alte șapte zile – muci, tuse… tot tacâmul. Direct la ORL. ”Roșu în gât” – antibiotice sirop. În acest moment, probabil veți spune: ”Din nou? Nu știi că nu e bine să-i dai copilului atâtea antibiotice?”. Da, știam și rațional înțelegeam că nu e un panaceu. Însă erau primele boli în experiența mea de mamă. Cum nu avea copilul meu anticorpi la virusuri, nici eu nu aveam anticorpi la panică și mergeam pe recomandarea specialistului.
La al treilea episod, mai mult sau mai puțin tras la indigo, doctorul a recomandat să-l retrag de la grădiniță. ”E prea mic, mai stați acasă un an cu el.” Am aranjat astfel încât să pot lucra de la domiciliu și l-am retras de la grădiniță până în toamnă. Toamna, ce surpriză! Virozele erau asemeni unor reproduceri ale aceluiași tablou: ”Roșu în gât sau otită” – sirop cu antibiotice, cam o dată la două săptămâni. O săptămână dura tratamentul și încă o săptămână refacerea plus două zile la grădiniță, și gata, noua doză era asigurată.
După câteva episoade izbitor de asemănătoare am întrebat medicul: ”Nu e prea mult antibiotice la două săptămâni, aceeași substanță activă?”. ”Nu e mult, doamnă”. Iar la controlul de după următoarea doză medicul a zis mulțumit: ”Cedeți că și-a făcut efectul antibioticul? iar dumneavoastră vă făceați griji!”. Da, și-a făcut, dar până când?
Lecția nr doi, deși, cum se vede, nici pe prima încă nu o învățasem prea bine:
De multe ori, medicul care prescrie prea des antibiotice copilului și nu încearcă deloc să-l scoată din viroze fără acest tratament agresiv le prescrie pentru comoditatea proprie, nu pentru binele pacientului.
Același medic a venit din nou cu recomandarea să retrag copilul din colectivitate, pentru încă un an. În acest ritm, aș fi obținut „fenomenul Făt-Frumos”, dar invers – copilul meu s-ar fi imunizat în 10 ani cât ceilalți într-unul singur. Așa că m-am încăpățânat să-l duc la grădiniță, chiar dacă proporția era de două zile grădi, 10 zile acasă.
Astfel, de la doi ani până aproape de trei, toate răcelile copilului meu au fost tratate cu antibiotic. Uitându-mă de la distanță la mama neexperimentată de atunci, nu înțeleg de ce nu căutam și alte soluții. Dar, ca întotdeauna în viață, dacă nu cauți să schimbi lucrurile, contextul va impune schimbarea. La trei ani, am intrat cu diagnostic de pneumonie în spitalul de pediatrie din orașul de provincie în care locuim. Experiența merită o poveste separată.
Spun aici doar că, așa cum era de așteptat, a primit tratament intravenos cu antibiotice, iar la 5 zile de la internare, copilul meu, tușind, a scos o bucată de nucă din gât. El mâncase nuci în ziua in care a început să tușească grav și, deși spusesem acest detaliu medicilor, diagnosticul lor nu a ținut cont de el. Imediat după eliminarea nucii, starea lui s-a îmbunătățit miraculos, tusea înecată și uscată a devenit umedă și până seara a dispărut complet.
A fost sau n-a fost pneumonie? Această dilemă m-a adus la un pediatru din București, o doamnă doctor de care am fost extrem de mulțumită. Lunga noastră relație cu antibioticile administrate atât de des unui copil au făcut-o să ne adopte drept o cauză personală și să-mi seteze și mie un scop clar: ”cât se poate, luptăm să scoatem copilul din boli fără sa-i dăm antibiotice”. A fost pentru prima dată când vizita la un medic mi-a inspirat încredere și l-am simțit de partea mea și a copilului, membru în echipa noastră.
De la ea, am învățat a treia și a patra lecție:
Fără antibiotice în afebrilitate! În caz de febră prelungită, mai întâi se face o analiză a sângelui care să releve o infecție și apoi se decite administrarea antibioticelor.
Copilul meu a continuat ritmul răcelilor încă aproape un an, alternând grădinița cu statul acasă în ritm amețitor. Însă în toată această perioadă, doar o dată a fost cazul de tratament cu antibiotic. Acum a depășit primul an de colectivitate. Probabil și-a luat și doza de imunizare necesară vârstei. Mai răcește. Mi-am format și eu anticorpi la panică. Acum știu că am alături un medic bun. Da, facem drumuri la București pentru acest medic, dar prefer să pierd o zi decât să sacrific sănătatea copilui meu.
Așa că, vin cu ultima lecție/sfat:
Căutați până găsiți un doctor în care aveți încredere, care își explică deciziile, care alocă timp pacientului și ascultă ce are mama de spus privind parcursul bolii. Viața va deveni mult mai simplă.
Cum a fost pentru copiii voștri imunizarea în primul an de colectivitate?
Dacă ți s-a părut util acest articol, dă LIKE paginii noastre de Facebook, unde găsești și alte articole cel puțin la fel de interesante.
