Vocea ta: Puterea ancorelor

Gabriela Maalouf
gabriela-maalouf-totul-despre-mame

Să nu subestimăm puterea ancorelor

Când eram adolescentă, aveam fel de fel de talismane norocoase: brățări, inele, pomișori cu pietre semiprețioase, ojă de unghii, de anumite culori etc.

Nefolosind conceptul corect, acela de a ancora o emoție, o trăire, o resursă sau o abilitate pentru fiecare talisman în parte, m-am îndepărtat de idee, ba chiar o vedeam o prostie. Și cam așa era, în momentul respectiv. Mă așteptam ca un obiect sau o culoare să-mi schimbe viața, fără ca eu să fac ceva. Evident, că acest lucru nu se întâmpla. Apoi, am pornit cu pași grăbiți spre lumea strictă a adulților, unde prostioare de genul acesta nu-și aveau rostul.

NLP-ul și  ”talismanele”

Și uite așa, două decenii mai târziu, am descoperit NLP-ul și au revenit ”talismanele”. Dacă aș fi știut, atunci că pornirea mea era corectă, doar că nu foloseam principiul corespunzător.

Practic, în NLP există ancorele. Ele sunt elemente pe care noi le descoperim de-alungul tehnicilor de înțelegere a sinelui. Mai pe românește, dacă considerăm că nu avem încredere suficientă în sine, dacă credem că suntem persoane nervoase, neînțelegătoare, sensibile, ușor de rănit, aducem cu ajutorul tehnicilor NLP anumite resurse sau abilități – undeva pierdute pe drum – precum: răbdare, înțelegere, curaj, perseverență.

În timpul acestor tehnici, putem vedea forme, culori, auzi muzică, simți mirosuri plăcute, ne putem aminti obiecte dragi sau ne putem inventa, crea propria noastră ancoră, în funcție de dorința prezentă.

Ancorele copiilor mei

După cum bine știți, copiii trec prin foarte multe momente de nesiguranță. Cred că pierd dragostea părinților când apare un nou frate, când pleacă la grădiniță, când pleacă părinții la serviciu. Copiii își pierd încrederea în forța lor, în inteligența lor, dacă sunt etichetați sau dacă se întâmpla evenimente neplăcute – pierd concursuri, iau note mici – iar exemplele sunt multe, fiecare își cunoaște copilul și știe situațiile întâlnite.

Ancora dragostei de mamă

Și pentru anxietatea de separare și pentru frica pierderii iubirii, în favoarea celuilalt copil din familie, ai mei copii și-au format ca și ancoră ascultatul inimii mele. Mi-au ascultat inima, vreo jumătate de an, în toate momentele zilei, și când eram veselă și când eram tristă, și când pupam pe unul dintre ei, iar celălalt credea că m-a pierdut pe vecie. Au stabilit că atâta timp cât îmi bate inima, dragostea mea este aceeași, orice s-ar întâmpla.

Important este de înțeles că ancorele nu se impun. Fiecare individ și-o crează, independent. Nu putem spune copiilor:

”Ascultă-mi inima și o să știi.”  E posibil să nu funcționeze, iar ei să se simtă frustrați, incapabili, să-și aducă o nouă problemă în viața lor. Ancorele se câștigă, în urma unor tehnici, lucrate cu un trainer. Odată familiarizați cu procesul, le putem aplica și singuri.

Alte ancore? Au multe: Brățări, de diverse culori, jucării, amintiri, desene pe mâini. Diferența- diferență care face , cu siguranță, diferența- dintre ancorele lor și talismanele mele, de atunci, este faptul că ei au legat de fiecare, în parte, o resursă, o emoție, o abilitate a lor. Ancorele nu-i ajută gratuit, ele doar le reamintesc, că undeva în interiorul lor dețin tot ce au nevoie, în funcție de împrejurare. Ancorele nu au și nu dau putere. Ele doar ne strigă, cât pot ele de tare, că puterea se află în noi, în cantitatea necesară fiecăruia.

Ancorele mele? Am și eu câteva, dar o să vă povestesc doar despre cea care îmi amintește că am umor.

Păi, eram cea comică fată din clasă, povesteam ore în șir, cu toți colegii strânși în jurul meu. Ce s-a întâmplat cu mine, habar n-am. Unde a dispărut latura mea comică, distractivă? Unde se duce umorul când se duce? Nici asta nu știu. Dar exersând anumite procedee NLP, mi-am adus aminte clar că umorul meu există, că s-a ascuns undeva și așteaptă, ca un copil plin de emoție, să-l prind la ” pititea”. Ce ancora mi-a venit natural? O amintire, care m-a făcut să regăsesc copilul meu ratăcit, pe nume UMOR.

Amintirea?

Se făcea că era o dimineață de vară, ceasul arăta orele 10, cântarea de la biserică se auzea lin, acompanită de clopotul vechi de aramă. Casa noastră era în curtea bisericii, iar eu priveam, pe fereastră, oamenii care mergeau agale spre rugăciune.

Intru la duș…pregătește-te, nu vreau să aștept!” striga mama la mine.

Eu eram prinsă în melancolia acelei dimineți îmbracate în strai sclipitor, din raze jucăușe de soare. Ascultam clopotul și păsărelele, și ele pline de voioșie, iar mirosul îmi era îmbătat de miros de pîine coaptă… suav, lin, o dimineață liniștită, dar stai….mintea mi-a accelerat mai ceva decât trenul grăbit spre mare… o văd pe mama în chiloți, afară în curte, cu toți enoriașii în jurul ei. Țipa cât o țineau rărunchii:

Am nevoie de un bărbat, am nevoie de un bărbat!”

Explodase boilerul de apă caldă, pe care uitase să îl oprească, iar baia se inunda de aburi metalici si apă clocotită, iar femeia, în ținută de gală, cu nurii la vedere, avea nevoie de un bărbat!

De ce îmi amintesc că am umor? Pentru că povestesc de minune acest episod, iar oamenii râd cu lacrimi. Sper ca și în scris să vă amuze. Umorul meu este, există, ca orice altă abilitate a noastră, trebuie doar să o căutăm și, eventual, să gasim ceva care să ne reamintească de fiecare dată.

Îți recomandăm să te uiți și la acest video

Te-ar mai putea interesa

Te-ar mai putea interesa