Poate cel mai greu lucru pentru mine, ca mamă, este să am răbdare.
Nu e ușor să mă motivez sau să mă conving pe mine să fac un lucru. Uneori, cu atât mai greu mi se pare să-mi motivez copiii, câteodată, să-și învingă teama de a face ceva, de a încerca ceva nou.
Și perseverența este alături de răbdare o virtute greu încercată în rolul meu de mamă.
Am descoperit acest lucru când, după vârsta de trei ani, una dintre fetele mele refuza de fiecare dată să îi tai unghiile. Degeaba încercam să o rog, să mă apropii ușor de ea, începea să plângă și refuza cu tărie. Așa că am început să i le tai noaptea, când dormea. Dimineața, se trezea și mă întreba cine i-a tăiat unghiile. Astfel am inventat-o pe Zâna Unghiuță, după modelul Zânei Măseluță.
Din când în când eu încercam să îi tai unghiile în timpul zilei, în joacă, cu cântecele, însă fără succes. Îi plăcuse ideea de Zâna Unghiuță și îmi spunea: ”Mami, nu mai trebuie să îmi tai tu unghiile că mi le taie Zâna Unghiuță!”
”Zâna Unghiuță e mama!”
Într-o seară, se trezește sora ei și mă vede și îi spune, bineînțeles, celeilalte dimineața: ”Zâna Unghiuță e mama!” S-a supărat atât de tare pe mine și m-a întrebat multe zile la rând dacă sunt eu cu adevărat Zâna Unghiuță și de ce nu i-am spus de la început.
Lucrurile au continuat, însă, la fel: eu, în calitate de Zâna Unghiuță, îi tăiam în continuare cel puțin o dată pe săptămână unghiile în timp ce ea dormea. Ziua încercam iar să o conving să mă lase „pe lumină” să îi tai unghiuțele, îi propuneam să aleagă ea la ce degete să le tai, în ce ordine, am tăiat unghiuțe imaginare la păpuși, ursuleți de pluș, o chemam când îmi tăiam eu unghiile, însă când era vorba despre ea, îmi răspundea: ”Mami, să mi le tai în timp ce dorm, să nu simt.” Căpătase o nouă obișnuință.
În sinea mea, mă tot întrebam până la ce vârstă îi voi tăia unghiile în timp ce doarme. Timpul a trecut, s-a născut frățiorul ei și o lăsasem mai moale cu încercarea de a-i tăia unghiile ziua. Până la un moment dat, când făceam același lucru cu frățiorul ei, acum în vârstă de un an, si nu voia să coopereze. Mi-am zis că acum e momentul! Am chemat-o și am rugat-o să îi arate acestuia cum trebuie să stea să-i tai unghiuțele și surpriză – a stat și mi-a întins, rând pe rând, degețelele ei delicate. Pentru prima dată în doi ani și ceva am putut să îi tai unghiile ziua, nu pe furiș, fără să fie noapte, cu lanterna într-o mână. După un timp, mă specializasem: îmi luasem un lămpaș pe cap pentru a avea libere ambele mâini și îmi îndeplineam rolul de zână ori de câte ori era nevoie.
După ziua respectivă, însă, nu am mai avut probleme, ea nu a mai avut această teamă pe care nu am reușit eu să o înțeleg și să o ajut să o depășească altfel. Faptul că este ea mai mare decât fratele ei, că poate să-i ofere un exemplu bun, a contat mult, a ajutat-o să aibă încredere în ea, să fie responsabilă și m-a învățat și pe mine să am răbdare.
Cu blândețe și cu iubire se pot depăși multe temeri, atât ale noastre că părinți cât și ale copiilor.
Nu e ușor să am răbdare, uneori îmi doresc o cale mai ușoară de rezolvare a lucrurilor însă nu putem de fiecare dată dicta ritmul în care să se desfășoare lucrurile. Nu ne rămâne decât să ne bucurăm alături de copiii noștri de încercările vieții și să învățăm din ele ori de câte ori avem ocazia.
Tu ai avut astfel de momente? Cum ai reușit să le depășești?
Citește și: Când mama e furioasă.
Dacă ți-a plăcut acest articol, te așteptăm și pe pagina noastră de Facebook!
