Să vorbim despre responsabilitățile părinților în parc
Cum sunt eu cu fiica mea? Ultra protectoare? Da, recunosc. Doar e a mea. Nu sunt maniacă în ale controlului, poate doar un pic, însă îmi place să cred că o păzesc bine. Cum zice socrul meu: 95% mă înțelege, 5% exagerez.
De ce o păzesc așa tare? Păi cum să nu păzești aproape 6 kg de fetiță dulce, fragilă și isteață foc?
Să nu cadă, deși cu mine a căzut din pat și cu mine cu tot, pe dale de piatră (regret și acum, încă tremur când îmi amintesc lipsa mea de vigilență), să nu fie lovită, să nu se înțepe, să nu înghită lucruri periculoase. Știu că există accidente și lucruri ce nu pot fi prevăzute, dar mai știu că fiecare părinte este responsabil pentru odrasla proprie. Deci o păzesc de mine, de ai mei, de alții.
”Ei, sunt copii, nu-și dau seama ce forță au!”
Cum am reacționat când Loli a primit o palmă peste piept, din senin? În suflet, am reacționat rău. Îmi venea să rup mâna care mi-a lovit-o. Așa de tare i-a răsunat coșul pieptului. Era un pic mai mare copilul care a făcut asta, poate un an diferență în plus. Nu știu exact că nu am avut timp să meditez la vârsta lui.
Trebuia să împac copilul și să îi distrag atenția cu păsărele și alte cele ca să uite. În același timp așa furie am simțit, cum rar experimentez. Nu blamați reacția, nici nu veniți cu scuza aceea: sunt copii, nu-și dau seama ce forță au. Probabil mulți dintre voi simțiți la fel. Sau poate sunt eu mai specială. Nu am să vorbesc despre violența la copii, cauzele care îi fac violenți, au scris alții mult mai competenți.
Eu prefer să vorbesc nu numai despre responsabilitatea mea ca părinte, dar și despre responzabilitățile noastre, ca părinți, atunci când mergem la locul de joacă. Când sunt mari, pot înțelege de ce-urile ce țin de comportamentul într-un spațiu de joacă (de ce stai la coadă la tobogan, de ce nu te urci cu picioarele pe leagăn, de ce nu arunci cu nisip în capul altui copil etc). Cei mai mici, cum e Loli și prietenii ei ( 1 an și 2-3 luni), sunt complet zăpăciți la joacă. Și e normal. Sunt copleșiți de prezența altor copii, de jucării, de tot.
Faceți în continuare un efort să vă supravegheați copilul
Eu, ca părinte, stau cu el, doar nu am venit spectator. Nu? Asta este întrebare pentru acei părinți care vin ca la teatru la locul de joacă și îți lasă ție copilul în grijă. Să fii tu atentă să nu îți calce odrasla, să nu plece cu jucăria ei în altă parte și să nu i-o pună în cap dacă îi spui: jucați-vă împreună.
Prin urmare, dacă toți v-ați târât picioarele până în parc, faceți în continuare un efort să vă supravegheați copilul. Și mie îmi pasă de hainele mele și eu spăl de zeci de mii de ori pe săptămână ținutele (mult spus) cu care am stat, pe jos, lângă fata mea.
A fost un caz izolat pocnitul fetei mele și sper să rămână singurul. Povești cu părinți care își lasă copiii să se descurce sunt multe. Loli are prieteni foarte simpatici în parc, facem club pe jos, cu mame cu tot. Și e fun. De ce să stai țintuit pe bancă și să aștepți să se plictisească țâncul, să te grăbești, apoi, cu nervi acasă (că uite nu ai stat în parc, că doar te-am adus) când poți să socializezi, alături de copil împreună, cu restul părinților?
Știi, dragă alt părinte, avem în mare aceleași probleme, nu crezi? Dacă te prefaci copil câteva minute pe zi, te joci cu copilul tău, nu-ți dăunează, ba chiar relaxează. Apoi nu te alegi cu cele mai rele gânduri ale vreunui alt părinte deoarece cel mic, al tău, îi deranjează jocul copilului.
Eu am scrutat băncile după părinții fetei care și-a sprijinit palma pe fata mea. Ce crezi? Mama stătea indiferentă pe bancă, tatăl a lăsat privirea în jos, a venit și a luat copilul de acolo, a făcut stânga împrejur. Eu nu sunt fioroasă de fel, însă sigur am avut privirea grea, cu sprâncenele unite.
