Vocea ta: Revelaţiile primei şedinţe cu părinţii

Părinții au nevoie de timp pentru ei!

La prima şedinţă cu părinţii a fiului meu, doamna învăţătoare ne cere, pentru a ne cunoaşte, să spunem câteva vorbe despre noi înşine. Începem metodic de la prima bancă, rândul de la geam. Discursul fiecăruia urmează cam acelaşi tipar şi se concentrează, inevitabil, pe copilul/copiii din dotare.

Doamna învăţătoare ne sugerează (din nou) să vorbim despre noi, urmând ca pe copii să-i cunoască dumneaei de-a lungul celor cinci ani pe care îi va petrece cu aceştia. Lumea se cam blochează, ezită, prin aer plutesc „ăăă”-uri şi „îîîî”-uri.

E greu să te disociezi de familie, să te (mai) percepi ca fiind o individualitate

Multora li se pare un semn de egoism să „sacrifice” timpul dedicat familiei pentru o plăcere strict personală. De multe ori, am perceput invidia din glasul altor mame atunci când vorbeau despre „aia” care „dragă, merge şi la sală, şi la masaj o dată pe săptămână. Ca să nu-ţi mai spun şi că săptămâna trecută a lăsat-o p-aia mică la bunici şi s-a dus cu bărba-su la film!” (Să ştiţi că m-am surprins şi eu geloasă uneori în astfel de momente.)

Oare chiar este un semn de egoism să-ţi rezervi ţie însăţi puţin timp? Timp în care tu să fii centrul existenţei tale? Capacitatea de sacrificiu a unei mame nu are limită, asta fără îndoială, însă mă gândesc că trebuie să luăm în considerare CALITATEA timpului petrecut cu copii, mai degrabă decât CANTITATEA.

Oboseala şi rutina ne macină, ne rod din pofta de viaţă, din voioşie, din cheful de joacă, din putirinţa de a asculta ACTIV poveştile celor mici. Şi atunci, chiar dăm dovadă de egoism dacă evadăm o ţâră?

Îmi umpleam paharul cu energie până-n buză

Am făcut o vreme un curs de teatru, care-mi aducea un boost de energie fantastic. O oră jumătate pe săptămână îmi umplea paharul cu energie până-n buză. Eram o gaşcă de cinci nebunatice, ne maimuţăream şi ne distram copios, plecând deseori de la curs cu câte o burtă grasă de râs.

Într-una din serile când venisem de la curs, îmi zice fiu-miu: “Mami, îmi place de tine când vii de la teatru, că eşti mai veselă!”, la care soră-sa piţigăie: “Da, da, eşti mai distactivă!” (Aşa a zis, n-am mâncat eu nicio literă.) Na! Și eu care aveam câte-un viermişor de vinovăţie că-mi abandonez familia, mama iresponsabilă ce sunt! Dar iată că ei, copiii mei, nu s-au simţit abandonaţi, ci dimpotrivă se bucurau de versiunea îmbunătăţită a mamei.

Copiii vor percepe cu siguranţă starea de bine dintre părinţi

Sau e chiar atât de rău dacă o dată pe lună (să zicem) ne rezervăm două ore pentru cuplu? Două ore în care să putem vorbi liniştiţi, neîntrerupţi, în care să mergem la o îngheţată, sau să bem un vin, sau să căscăm gura (“să ne căscăm gura”, cum zicea fi-miu), să ne plimbăm mână-n mână.

Ar fi un timp care să întărească legătura dintre noi, să ne amintească de vremurile cu fluturaşi în stomac, cu pupici în mijlocul străzii, cu vorbe meşteşugite şi mângâieri delicioase. La întoarcerea acasă, copiii vor percepe cu siguranţă starea de bine dintre părinţi, la care va reacţiona prompt, molipsindu-l şi pe el.

Deci, mi se pare esential să-ţi păstrezi individualitatea, chiar dacă timpul tău cu tine este limitat acum. Şi cred că nu e semn de egoism, ci unul de sănătate psihică. Aceasta este mai contagioasă decât orice virus şi cei mai predispuşi la ea sunt cei din familie, mai cu seamă copiii.

Dacă ţi-e bine cu tine, îţi faci timp pentru tine, pentru mintea, sufletul şi trupul tău. Şi dacă tu emani prosperitatea asta sufletească prin toţi porii, cei din jurul tău te vor admira, preţui, copia. Nu o face pentru tine, ci pentru ai tăi!

Voi ce faceţi pentru voi însevă?

DISTRIBUIȚI
Intră în conversație