Vocea ta: Să ai un copil cuminte…

”Ai un copil cuminte?” De câte ori nu am auzit această întrebare fiecare dintre noi?

Am o fetiță de patru luni, care locuieşte în braţe la mine sau la soţ atunci când suntem undeva şi care nu plânge, fiind fericită la pieptul părinţilor. „Vaai, ce cuminte e!” Sau mă întreabă lumea dacă doarme noaptea, dacă ”e cuminte” de când am adus-o din maternitate. Le răspund adesea monosilabic pentru a încheia subiectul, dar nu încetez să mă mir cum ei consideră că un bebe aşa mic ar plânge (ziua sau noaptea) pentru că nu e cuminte, nu pentru că ar avea nevoie de ceva, chiar dacă „doar” de afecţiune.

Nu-i poți cere unui copil de patru ani să fie cuminte

Am și un băiețel mai mare,  iar termenul ”cuminte” îl aud cel mai des, mai ales la negativ, pentru că noi nu îl certăm, considerând eticheta ”cuminte” absurdă pentru un copil de patru ani. Normal că nu poate să vină în vizită şi să stea trei ore la masă, îi trebuie şi lui o ocupaţie, iar dacă tot va insista gazda să-i ceară să stea la masă, normal că se va juca cu măslinele sau murăturile pe post de piese de lego, sau să toarne dintr-un pahar în altul până când apa dispare magic pe faţa de masă.

Citește și: Copilul meu nu e cuminte…

Nici la grădiniţă (pe care a început-o cu grupa mijlocie, pentru că am cedat eu tuturor criticilor şi nu l-am mai ţinut acasă) nu e cuminte. El şi alţi câţiva, nu mulţi, deranjează liniştea doamnei educatoare. Eu consider că 20 de copii de patru ani nu pot să stea „cuminţi” trei-patru ore cu toate cântecelele şi caietele de activităţi, mă mir că ar sta şi 10 minute. Culmea e că doamna ne ceartă şi pe noi părinţii celor „ne-cuminţi” aproape zilnic, deja acum, în semestrul al doilea, doar ne comunică ceea ce s-a întâmplat, la început avea şi cu noi tonul dojenitor pe care îl are cu copiii, dar a înţeles că e inutil.

E în faţa celorlalţi la caietele cu „exerciţii”, ştie imediat răspunsul, se plictiseşte teribil până „rezolvă” şi ceilalţi (nici nu are rost să pornim discuţia despre de ce au nevoie copii de patru ani de cinci feluri de caiete pentru ca să înveţe fructele, anotimpurile şi cifrele până la 5 – cât prevede programa), dar la caietele de colorat, de scris frumos după linia punctată, e jale! Nu vrea să le facă, le începe şi nu le termină…şi mi le dă doamna la câteva săptămâni să le completăm, dar nu mai mult de zece minute per activitate, pentru că nu–i place deloc „punctatul” şi nu văd de ce l-aş obliga.

„Dar să ştiţi că sunt cei mai isteţi,  prind imediat şi se plictisesc!”

Doamna educatoare, deşi la început îmi era antipatică, am ajuns acum să o înţeleg că îi e greu cu atâţia copii şi mai ales cu mulţi părinţi cu diferite pretenţii. Acum ne spune mie şi celorlalţi părinţi de copii „obraznici” (cei fără pretenţii) : „Dar să ştiţi că sunt cei mai isteţi,  prind imediat şi se plictisesc!”. Şi de ce prind imediat? Tocmai că nu insistăm să fie cuminţi, că nu stau într-un loc, că sunt liberi să pună întrebări, să descopere lumea din jur şi situaţiile noi fără să audă „Stai jos, fii cuminte!” sau alte metode de ruşinare, cum încearcă ea să îi liniştească.

Cu cuvântul „ruşine” şi-a venit acasă din a doua zi de grădiniţă, l-a distrat foarte tare, pentru că nu-l mai auzise. I–am explicat doar că înseamnă că o supără pe doamna şi doar acolo se aplică. E un cuvânt pe care nu aş fi vrut să-l ştie aşa mic. La fel și cu metoda doamnei – cu buline albe şi negre, cu recompense şi ”pedespe”, cum spune el. Şi aceste noţiuni i le-am explicat foarte vag, nu vreau să înţeleagă deja de la patru ani că, de fapt, aşa funcţionează sistemul de învăţământ românesc, mai are timp să afle asta. Dar vreau să se integreze la grădiniţă, pentru că îi place să stea cu alţi copii, mai ales și evident, cu ceilalţi „obraznici” din grupă. Pentru mine, contează că se duce cu veselie în fiecare dimineaţă şi că tot nu e cuminte când vine acasă.

E un copil ascultător dacă îi explici până e convins de ce trebuie să facă ceva, inclusiv de ce să mănânce şi de ce să se culce, aproape zilnic. Pe stradă sau în magazine a înţeles să stea lângă noi, chiar dacă nu îl ţinem de mână. Iar de vorbit, vorbeşte non-stop, pune întrebări despre orice, cântă şi se prosteşte în oglindă. E obositor, mai ales şi cu bebe mic, mai am momente când cedez şi îi spun să tacă, dar le regret instantaneu.

Mai rău e că trebuie să justific faţă de alţii (din familie în special) de ce nu îl cert, de ce  nu îl pedepsim pentru agitaţie.

Dar eu vreau ca el să se simtă liber, să poată să pună întrebări, să se fie în largul lui, să iasă din contur cu coloratul, să scrie urât, dar corect, să nu execute orice fără să întrebe „De ce?” , să îl văd mereu vesel şi „agitat”. Vreau să nu simtă nevoia să îşi ascundă personalitatea pentru a le face altora pe plac.

Şi atunci am  scuze, pentru toţi cei pe care îi oboseşte prea repede, dacă vor să ne întâlnim, evit repede şi spun: „Nu pot, că nu-i cuminte!”.

Și dacă tot am discutat despre copiii ”cuminți”, haideți să vedem de ce ar trebui să ne bucurăm dacă avem un copil care îl ia pe ”NU” în brațe.

Și dă like paginii noastre de Facebook, unde vei găsi cel mai tari articole publicate de noi!

DISTRIBUIȚI
Intră în conversație