Vocea ta: Să creşti mare, să mănânci tot

responsabilitati

”Să crești mare!”… de câte ori nu auzim asta?

”Vai, ce repede cresc. Aș vrea să rămână așa toată viața. Mi-e greu și drag când mă uit pe poze și văd că puiul a crescut și nu mai este bebeluș. Copiii să rămână așa gânguriți și lângă pieptul nostru.”

Auziți des asta, nu? Poate că ați spus și voi ceva de genul, la un moment dat. Nu e nimic aiurea aici, vrem să stea timpul în loc ca să ne putem bucura de copiii nostri mai mult. Și eu vreau să stea timpul, să fiu veșnic tânără pentru copila mea, dar…

Eu nu voi spune ”Mami, să nu crești, să rămâi lângă mama tot timpul.” Eu am să zic neîncetat ”Mami, să crești, să vezi lumea, să o înveți și  să nu stai tot timpul cu mine. Să revii oricând și să ne bucurăm de moment.”

Asta să îmi aducă Moș Crăciun an de an

Cam asta am pus eu la dorințe pentru anul asta, anul viitor și alții care urmează. Mie asta să îmi aducă Moș Crăciun an de an. Un copil care crește, sănătos și plin de energie.

Seara îi spun Lolitei la ureche: Să crești mare, Loli! (implicit și cu semnificația să mănânci, Loli)

Nu aș putea spune de ce eu, copilul meu, de ce destinul, sau ce o fi de  ne-a ales, gravităm, acum, în jurul lui ”să crești mare”. 

Copilul meu crește greu și uneori cred că așa e felul lui, alteori caut cauze adânci (ce ne-a lipsit sau a fost în plus acolo la aluatul de plămădit), de cele mai multe ori ajung fie să mă relaxez, liniștesc singură, sau mă învinovățesc și mă las pradă neliniștii. Poate nu am făcut așa ci doar atât, poate nu trebuia dar nici pe așa și dincolo nu era cazul. ”Poate” acesta e precum sfredelul, te înțeapa și te sapă cum  nu îți poți imagina.

”Să trăiască și să crească mare!”

Vorba din popor ”Să trăiască și să crească mare!” care ți-o zice lumea atunci când aduci pe lume un prunc nu e întâmplătoare și nici de dragul lelii. E adevăr pur, e ceea ce trebuie. Copiii să crească și să fie părinți la rândul lor. Este exact în direcția acelor de ceasornic, totul este înainte și să meargă bine. Deci, nu fiți zgârciți la urarea asta când cineva a născut, credeți în ea. Poate chiar contează, se aliniază planetele și se îndeplinește fără scăpări. Cine știe?

Tot citesc despre forțarea copiilor când vine vorba de mâncare. Sunt perfect de acord până la punctul în care nimeni nu dă soluția exactă de a nu folosi forța când situația este disperată. Sau nu am înțeles eu bine și e vorba strict de cei care nu au probleme de alimentație și cu toate astea sunt îndopați. Se schimbă datele problemei aici.

Ce nu înțeleg? Nu înțeleg vehemența generalizată. Clar cine nu știe cum e, nu are cum să înțeleagă. Sunt copii care nu au leac medical, adică este, și este mai dur decât lingurița în plus pe care ții neapărat să i-o vâri pe gât. Vreo sondă de alimentație, furtune prin burtă. Acolo cum procedezi? Sau accepți teorii de genul ne rugăm la divinitate să îi vină pofta sau îi facem conversie energetică și alte giumbușlucuri care nu se încadrează în ceea ce unii spun că e ”cu forța”.

Și între timp copilul nu crește mare

Da, teoria cu blândețea o știi și o aplici chiar și atunci când îți vine să urli că face nazuri de la prima înghițitură, (știm) în esență copiii mănâncă tot cât vor ei. So, lăsați mamele să se descurce. Toată povestea cu ”nu forța” în rândul mamelor și  copiilor care au de furcă cu kilogramele nu face decât să adauge vină în plus. Asta pe lângă celelalte temeri și frici legate de dezvoltarea copilului. În primul rând, să redefinim forța atunci când vine vorba de mâncare, în cazuri precum cel al fiicei mele:

– avionul – planăm și zburătăcim mâncarea – da, eu fac și din asta, uneori merge alteori nu. Trec la altceva, mental, mă lasă inspirația de multe ori și ne uităm la tv, în timp ce mâncăm, dați -mă în judecată

– caut în cărți copii care stau la masă și explic până mă plictisesc necesitatea mâncării și las copilul să studieze desenul; studiază desenul și pleacă la joacă după câteva linguri (mai zi ceva, eu scriu în caiet 65g carne plus legume și oftez din tot sufletul)

– Loli participară la pregătirea mesei, amestecă și ea în oală, punem identic în farfurie, să nu fie diferit, nici să avem discuții legate de ce mănâncă ea ceva și eu altceva. După care gustă, o face cremă de uns pe mâini, si-o pune în păr, sterge masa și desenează cu ea, și cam atât.  Apoi e musai să caut ceva care să facă mândra cooperantă la masă. Orice fleac, până și filtrele de cafea pentru cafetieră sunt utile la ceva. 🙂

– numărăm mărgele, jucării, lipim stickere printre linguri. Și mănâncă, în final.

Cum stau cu nervii, până acum?

Sunt… pe acolo, leșinați de bucurie că am terminat cu masa.

– lista e lungă, nu are rost să îi dau înainte, doar mamele ca mine o știu, așa că termenul cu forța când vine vorba de mâncare să nu fie exagerat și nici utilizat pentru a defini cazuri de violență reală.

Poftă să fie, măcar un dram, și, dupa ceva ani am ajuns să mă conving de faptul că ea chiar vine mâncând, nu doar privind la mâncare.

Citește și:

Mic dicționar de boli ale copilului (3)

Anemia la copii: când trebuie să ne facem griji?

Etapele dezvoltării copilului

Cum funcţionează sistemul imunitar al copiilor?

Intră în conversație