Vocea ta: Să nu fim ipocriţi cu copiii noştri!

Alina-Ivan-totul-despre-mame

De multe ori, fără să ne dăm seama, suntem ipocriți cu copiii noștri

O mamă adevărată vrea, mai întâi de toate, să fie o mamă bună. Dar ce înseamnă de fapt acest lucru? Este o exprimare mult prea generală pe care o aud tot mai des. O mamă este o femeie cu foarte multe responsabilități, griji, frici, emoții, nevoi și nedumeriri. Nedumeririle vin tocmai din dorința acută de a fi un părinte mereu mai bun.

Educația se făcea cu bățul?

Înainte, pe vremea când noi eram copii, educația de făcea cu autoritate, asprime, cu bățul. Părinții noștri știau să ne strunească, ca să fim puși la punct. Noi, mamele de astăzi, observăm tot mai des, că cei mici nu prea mai pot fi puși la punct chiar așa ușor! De ce? S-au schimbat copiii chiar atât de mult? Ne-am schimbat noi? Vrem să ne punem copiii la punct? Ce înseamnă de fapt acest lucru?

Multe întrebări și grele. Din dorința de a face bine copiilor noștri citim multe articole, participăm la nenumărate seminarii, încercăm să fim tot mai informați, ne pasă. Vrem ca ei, minunile noastre, să fie bine, adaptați, deschiși, liberi. Problema mare este însă că toate aceste lucruri se izbesc în mod frapant de sistemele în care copiii noștri sunt obligați să intre.

Competiție stupidă cu ceilalți

Un copil nu poate fi liber, dezinvolt, plin de stimă de sine și extrem de creativ în condițiile în care el va fi toată viața lui de preșcolar și elev recompensat cu buline, pedepsit pe scăunel, momit cu note, comparat mereu cu alții, obligat să rezolve problema la mate într-un fel pe care el nu îl înțelege, mereu într-o competiție stupidă cu el însuși și cu ceilalți. Eu, ca părinte, încerc să îl deschid spre creativitate, spre dorința care pornește de la el să vadă, să știe, să înțeleagă, să descopere. Fac bine? Fac rău? Copilul meu se va adapta? Întrebările de genul: ”De ce trebuie, mami, să colorez numai așa cum ne zice? / De ce nu pot să fac cum îmi place mie?” sau de genul ”De ce florile nu pot avea petale maro?” vă dau de gândit? Mie da.

Ne creștem copiii pe o linie foarte subțire care delimitează două lumi

Una a familiei din care pornește, alta a societății care îl înnebunește. La propriu. Fă așa, nu fă așa, scrie așa, nu depăși acolo, vorbește așa, nu spune asta că e urât, stai în banca ta, nu te ridica, oprește-te din scris, citește numai când îți spun, treci în față, taci, răspunde, vino! Adică eu îi spun copilului să fie liber, să facă ceea ce simte, să fie plin de încredere, să știe că poate ”zbura” și apoi îl trimit în lume. Să nu mă înțelegeți greșit, aici nu e vorba de cadrele didactice sau de alte persoane din parc care țin constant să te informeze cum să îți crești și strunești copilul, nu, este vorba de practicile total stupide, de lipsa de imaginație, de limitări, de frica noastră ca părinți de a nu fi prea diferiți, de a nu se simți copilul prea altfel. De ce? întreb, de ce?

Suntem ipocriți cu propriii noștri copii

După părerea mea e jale, e grav de tot. Suntem, fără să ne dăm seama, ipocriți cu propriii noștri copii! Îi învățăm despre cer, nori, degradeuri de albastru și apoi îi trântim de pământ, că altfel nu se poate ”trebuie să fii în rând cu ceilalți!” Poate, zic, e mai bine să nu-i mai întrebăm după orice test ce notă au luat.

Poate, zic, e mai bine să nu îi comparăm cu alții. Poate, zic, e bine să le dăm aripile și să le spunem că e ok să le folosească chiar dacă vor fi criticați. Critica e bună! Te învață și te ajută să ”crești” ca individ. Poate, zic, e bine să le răspundem celor care ne întreabă de ce nu le dăm câte o palmă la fund ca să îi învățăm minte, că nu vrem, că, și atunci când o facem, considerăm că e o greșeală, că nouă, ca mici ființe, nu ne-a făcut bine, că e alegerea noastră, ca părinți, să nu facem asta.

”Ți se urcă ăștia în cap!”

Există, o să spună unii, o educație dusă la extrem din punct de vedere al permisivității. Vezi cazurile țărilor nordice unde nu e voie să ridici vocea la copil fiindcă îl lezezi. Se spune că generațiile crescute din 1979 încoace în țările nordice sunt niște ”monștri neînțelegători”. Aud fraze în jurul meu de genul ”O să vezi tu! Ți se urcă ăștia în cap! Dacă nu te scoate pe tine copilul ăsta din casa ta, mai vedem noi! Prea îi lași să facă ce vor! Fii și tu mai autoritară, impune-te, ce naiba, e copilul tău! Modernismul ăsta în educație o să vă facă mult rău! ”

Să nu uităm că generațiile acestea crescute într-un ”soi de libertate maximă” sunt cele care au creat școlile bazate pe creativitate, deschidere, lipsă de recompense, apreciere, motivare intrinsecă. Să nu uităm că cei mici care stau 6-7 ore în bancă ca să învețe cu nemiluita niște informații prea greoaie și care nu îi vor ajuta prea mult, sunt chiar copiii noștri.

Cum e mai bine? Calea de mijloc?! Învață-l tot ce știi, iubește-l, apreciază-l, ascultă-l, fă-l să înțeleagă că ești acolo necondiționat, greșește și cereți scuze, ajută-l și nu-l minți niciodată, respectă-l, țineți nervii în frâu și copilul tău va fi, mai devreme sau mai târziu, bine.

Cred cu tărie în lucrul acesta, cred cu tărie că cei mici trebuie să simtă că sunt iubiți, admirați, respectați, doriți și apreciați! Dar e doar o părere…

DISTRIBUIȚI
Intră în conversație