Vocea ta: Să vorbim despre sarcinile pierdute

Sarcinile pierdute, un subiect despre care e greu să vorbești

Acum un an și jumătate, bucuria unui test pozitiv de sarcină s-a transformat rapid în una din cele mai dureroase momente din viața mea. Și fizic, dar mai ales psihic. Am simțit că lumea îmi cade în cap, că se prăbușesc pereți peste mine, îmi venea să mușc din parchet, din ziduri și să urlu până îmi pierd vocea. Pierdeam sarcina.

Sigur că nu am făcut asta. În camera de alături dormea liniștită, fără să știe nimic, Vanda Mică. Somn pufos de copil fericit, care încă nu cunoștea decât partea frumoasă a lumii.

Am plâns mult, am fost tristă și m-am simțit goală și singură. Lumea din jurul meu își făcea griji. Oare de ce am pierdut sarcina? Poate sunt bolnavă? Sau poate am fost prea activă? Sigur sigur nu trebuia să o țin pe Vanda Mică atât în brațe. Și nici să o alăptez… Era, oricum, vina mea. Apoi mama a decis să le spună rudelor că fusese doar o alarmă falsă, nu fusesem, de fapt, însărcinată. Fusese o eroare.

M-am simțit nu doar singură, ci și defectă. Poate chiar fusese vina mea. Poate chiar aș fi putut face ceva diferit, poate, din prea multă iubire pentru copilul mare, îl distrusesem pe Bebedoi, îl ucisesem eu. Groaznic sentiment…

Și când m-am liniștit puțin, am scris despre asta. Despre bucurie și despre pierdere și a fost extrem de eliberator. M-am informat mai bine, am mai citit și mi-am dat seama că nu fusese vina mea. Că sarcina fusese pur și simplu neviabilă, așa că organismul meu inteligent, concluzionase că e mai bine să o elimine și să-mi dea șansa să încerc din nou.

Am primit apoi nenumărate emailuri. Gânduri bune și îmbrățișări calde, multe dintre cititoare îmi erau alături. Iar multe dintre ele îmi erau alături și pentru că știau exact cum mă simt. Pentru că și ele trecuseră prin aceeași experiență sau prin unele și mai cumplite.

Mamele se feresc să vorbească

Și atunci mi-am dat seama că mamele se feresc să vorbească despre astfel de experiențe. Poate pentru că le e greu să pună în cuvinte, poate pentru că nu vor să vadă milă în ochii interlocutorului, poate se simt rușinate, poate se învinovățesc. Habar nu am.

Așa că discuțiile despre sarcină în primul trimestru de sarcină sunt oarecum tabu. Mamele așteaptă, în general, să treacă perioada destul de incertă de trei luni până când își fac curaj să anunțe o sarcină. Și e de înțeles, având în vedere că 60% din sarcini se opresc din evoluție în primul trimestru, de multe ori chiar și fără ca mama să fi știut vreodată că fusese gravidă.

Dar atunci când treci prin asta te simți îngrozitor de singură. Nimeni nu povestește despre sarcini pierdute, așa că ai impresia că ești singura care a trecut vreodată prin așa ceva. Și te întrebi de ce ți s-a întâmplat tocmai ție și crezi că nimeni, niciodată nu ar înțelege prin ce treci, că lumea se uită ciudat la tine și că te consideră vinovată pentru ce s-a întâmplat.

Apoi, dacă vorbești despre pierdere, mulți nu înțeleg cum te poate afecta așa ceva atât de ”banal”, când nici măcar nu se vedea că ești însărcinată, când ce era în tine nici măcar nu arăta încă a copil.

”Lasă, mai bine că a fost așa, o să mai încerci, ești tânără.”

Sau ”Nu mai plânge, lasă că vine altul”. ”Lasă să treacă timpul, o să vină altul și o să uiți”.
Sunt niște replici pe care orice mamă care a pierdut o sarcină le-a auzit măcar o dată și, deși vin din partea unor persoane bine intenționate, sunt niște lucruri pe care nu vrei să le auzi. Nu, nu e bine că a fost așa și da, vine altul, dar e ALTUL… Tu ai avut un copil în tine care nu mai e! Dar zâmbești formal și zici că da, o să fie bine, da, o să uiți, deși știi în sinea ta ca BINELE ăla dinainte de sarcina pierdută nu mai vine. Și că nu, nu o să uiți, o să fii mereu mamă de bebeluș pe care nu ai reușit să-l ții în brațe.

Iar toate replicile astea nu fac decât să-ți adâncească sentimentul că ești singură. Și că nimeni nu înțelege. Și taci.

Dar eu nu mai vreau să susțin tăcerea asta.

Da, eu am pierdut o sarcină și a fost cumplit. Nu am uitat, nu m-am vindecat. Am plâns și încă plâng al treilea copil al meu. Pentru ca deși lumea mă știe ca mamă de doi, spun acum răspicat și tare, că eu am trei copii. Toți ai mei!

Haideți să vorbim despre sarcinile noastre pierdute!

DISTRIBUIȚI
Intră în conversație