Vocea ta: Şi copiii îşi pedepsesc părinţii

elena-volosincu-totul-despre-mame

Zilele acestea am conştientizat că şi copiii își pot pedepsi părinții

Mă frământ şi mă gândesc cum este cel mai bine sa gestionez acest lucru. Copilul meu a început grădiniţa, în sfârşit. Era un moment pe care îl aştepta cu nerăbdare. Pentru că urmează să nasc în curând şi voi sta acasă cel puţin unsprezece luni, am decis să o înscriu la o grădiniţa cu program scurt în primul an. Acest lucru vine la pachet cu avantaje dar şi cu dezavantaje în ceea ce ne priveşte.

Copilul meu mi-a dat o lecţie importantă

Până acum, copilul era obişnuit ca, în jurul orei 10, să mănânce fructele. Și, pentru că fiica mea, încă de când am început diversificarea, nu a fost o fană a fructelor, deşi are deja 3 ani şi câteva luni, încă îi pasăm fructele şi le servește cu linguriţa dintr-un bol. Ei bine, ce gustărică să îi pun eu la grădiniţa pentru ora 10, pe care să o mănânce singură şi cu plăcere? Am încercat diverse variante pâna am găsit soluţia, să îi pun exact ceea ce îi place ei, chiar dacă preferinţele ei sunt puţin diferite de ale altor copii. Însă, în strădania mea de a găsi soluţia cea mai bună, copilul meu mi-a dat o lecţie importantă.

Într-una dintre zile i-am pus la pachet o babana curăţată şi câteva alune. I-am arătat cutiuţa şi am intrebat-o dacă îi place ceea ce are la pachet şi dacă va mânca. M-a asigurat ca da. Cele patru ore au trecut imediat şi a venit momentul să merg să o iau. Ritualul nostru este ca, după grădiniţă, să mergem puţin în parcul din apropierea casei.

M-a mințit…

Pe drum, îmi povesteşte despre ziua ei petrecută la grădi. Am întrebat-o dacă i-a plăcut pachetul şi dacă a mâncat. Mi-a spus un ,,da” convingător iar eu eram mulţumită. Pe drum, ne-am oprit să hrănim un muşuroi de furnici care faceau provizii de iarnă cu firmituri din cornul pe care îl primeşte zilnic la grădiniţă. M-a rugat să îi dau şi ei puţin corn şi i-am promis că imediat ce vom găsi o bancă şi ne vom aşeza, o voi servi cu plăcere. Însă cum am găsit banca, nu ştiu de ce, m-am uitat la cutiuţa ei de pachet şi am constatat că era plină. Mâncase doar câteva alune, iar banana o bucăţise fără să guste măcar din ea.

M-am suparat, nu mâncase, mă minţise dar a şi bucăţit banana cu o linguriţă astfel încât nici nu mai putea fi mâncată. I-am spus incă o dată povestea cu lupul la oi şi i-am explicat efectele minciunilor. I-am spus şi motivele supărării mele. Ea a răspuns că îi pare rău şi aştepta ca totul să se fi rezolvat. Însă eu am insistat cu supărarea mea şi nu i-am mai dat nici corn aşa cum promisesem. De câte ori îmi cerea corn îi răspundeam ”NU”, iar când mă intreba de ce, îi spuneam pentru că nu a mâncat pachetul şi pentru că m-a minţit. Ea îmi amintea ca şi-a cerut scuze, dar eu insistam că unele fapte făcute au urmări chiar dacă iţi ceri scuze. Speram să îi dau o lecţie. Ulterior s-a dovedid că am greşit.

Un mic monstru

Din momentul în care am ajuns acasa, roata s-a inversat. Din copilul ascultător şi prietenos, fiica mea se transformase într-un mic monstru. La orice trebuia facut se împotrivea şi făcea crize de plâns. Îmi răspundea cu un ”NU” răspicat la tot ce o rugam. Nu voia să se schimbe, nu a vrut să mănânce, deşi i-am oferit mai multe variante şi toate pe placul ei, nu voia sa doarmă şi lista poate continua. Nu înţelegeam ce se întâmplă, îmi voiam copilul meu înapoi.

După câteva ore de agitaţie maximă, a obosit şi a adormit. Însarcinată fiind, mă simţeam epuizată şi eu, aşa că m-am întins şi am adormit imediat. În somn, parcă am avut o revelaţie. Culcându-mă cu gândul la tot ceea ce se întâmplase, în vis mi s-au perindat prin minte toate întâmplările din acea zi. Am revăzut ca un spectator parca atitudinea mea din parc şi am constatat că tonul lui ”NU” folosit de fata mea nu era altul decat cel folosit de mine puţin mai devreme când incercam să îi dau o lecţie în parc. Am constatat că atitudinea ei de acasă era asemănătoare cu a mea din parc. Am realizat că fata mea nu făcuse altceva decât să mă copieze şi să îmi dea aceeaşi lecţie pe care am vrut eu să i-o dau. Mi-a arătat că şi părinţii pot greşi uneori şi trebuie să suporte consecinţele. Lecţia este universal valabilă şi nu se aplică doar la copii.

Primul pas către împăcare

Am avut timp de reflectat asupra situaţiei pâna s-a trezit şi ea. Am decis să îngrop securea războiului, să fac primul pas către împăcare şi să consolidez relaţia de prietenie dintre mine şi copilul meu. Astfel am avut amândoua de câştigat. Eu mi-am recăpătat copilul bun şi prietenos, iar ea şi-a recăpătat o mamă prietenă.

Bineînţeles că nu i-am mai pus de atunci banană la pachet şi nici ea nu m-a mai minţit în legatură cu mâncatul pachetului. A ales o metoda diplomată de a-mi spune ce nu i-a plăcut să mănânce: ”Mami, ţi-am lăsat ţie brânzica pe care mi-ai pus-o la pachet!”, iar eu am ales să fiu înţelegătoare şi să caut să îi pun doar ceea ce mănâncă cu placere, bineînţeles fără a lua în calcul alimente dăunătoare copiilor.

Ieri, la şedinţa cu părinţii, doamna educatoare a ţinut să mă felicite în faţa tuturor părinţilor pentru pachetul pe care îl pun copilului. Mi-a zis că, de când este educatoare la program scurt, nu a vazut aşa ceva. Copilul meu prefera legumele crude, deci asta îi pun, deşi recunosc că iniţial mi-a fost jenă, părea un pachet cu totul diferit faţă de ceea ce auzisem ca pun alţi părinţi. Astfel, copilul meu mănâncă cu placere la pachet ciupercuţă cruda, ardei, castravete, morcov, rosii cherry, măr cu nuci, curăţate şi puse în cutiuţă pe culori.

Încă sunt în căutare de idei pentru pachet, dar sunt hotarâtă să nu mă mai supăr niciodată dacă nu mănâncă şi să nu o mai verific, decât când mă roagă ea să fac asta mândră că a mâncat tot.

DISTRIBUIȚI
Intră în conversație