Vocea ta. ”Tata a murit și golul ăsta nu poate fi umplut de nimic”

Se întâmplă, uneori, ca noul an să nu fie mai bun. Cel puțin nu pentru mine. 2017 a început prost pentru că tata nu mai e aici. Tata a murit. A murit de ceva vreme. Pe 11 octombrie. Și e greu.

Culmea e că mă gândesc acum mai des la el decât atunci când era în viața. De ce fac asta? De ce noi oamenii nu știm să-i apreciem pe cei dragi când sunt cu noi, aici. Tata a murit și golul ăsta nu poate fi umplut de nimic.

N-am avut deloc o relație apropiată, dar e tata. Sau trebuie să zic „a fost”? Ne-am certat des și nu prea eram de acord unul cu altul. Toată lumea zicea că semănăm, și nu doar la culoarea ochilor. Iar acum el nu mai e…

Of, Doamne, îmi aduc aminte cât de tare mă enerva când eram adolescentă. Nu-i înțelegeam deciziile, nu-i ascultam vorbele, nu mă uitam în ochii lui. Dar, indiferent de orice, de Revelion ciocneam un pahar de suc, aprindeam artificii pe balcon și ne spuneam „La mulți ani”. Era un moment la care țineam foarte mult. Încă mai țin, dar cumva parcă țin degeaba.

Tată, am aprins artificii și pentru tine. Și m-am uitat la ele lung și mi-am zis că poate de acolo de unde ești, le vezi și tu.

Un pahar de suc n-am mai ciocnit și nici n-am apucat să-ți spun „La mulți ani!”. E primul an în care n-am mai făcut asta. Și nici n-o vom mai face vreodată. Pentru că ăsta e „defectul” morții – e definitivă!

Când știi că tatăl tău o să moară

Obișnuiam să mă consider o norocoasă că am ambii părinți. Iată că nu mai sunt. Chiar dacă erau bolnavi, chiar dacă era tare greu uneori să-i văd așa, aveam momentele noastre. Atunci când vorbeam despre lucruri mărunte timpul se oprea în loc. Eram iar mică, cu ei doi, idolii mei, cei mai puternici oameni de pe pământ. Nimic rău nu putea să mi se întâmple!

Doctorii mi-au zis că tata o să moară. Că e prea bolnav. Chiar dacă nu-mi convenea ce auzeam, m-am resemnat. Îmi ziceam: „Asta e viața, oamenii mai și mor. Important este să trecem cu bine peste astfel de momente pentru că, în final, nu ne avem decât pe noi înșine. Nu are rost să intri în depresie! Adoptă o atitudine matură și gata.” Pe dracu! Când a murit tata, monologul ăla nu a mai funcționat. Aveam în cap numai cuvinte de sictir și durere, cuvinte ce nu pot fi reproduse aici.

Cele mai dragi lucruri de la tata sunt niște poze și aparatul lui foto Smena, rusesc. Îi plăcea să facă fotografii la aniversări și sărbători. Pe vremuri, toată lumea din familie apela la el pentru că era singurul care avea un aparat. Și citea ziare dimineața. Și se uita la canalele de știri și la talk-show-uri serioase.

Eu am dat la facultatea de jurnalism, dar niciodată nu m-am gândit că noi doi avem o conexiune la acest capitol. Niciodată până acum, când a murit. Când veneam de la București, în weekend, mă provoca la discuții politice. Mă întreba ce mai e prin Capitală, chiar dacă era la curent cu toate evenimentele.

Știam că tata o să moară, așa că într-o zi, pe patul de spital, într-unul din momentele lui bune, am înregistrat conversația noastră. Povestea despre când era el adolescent, cum nu-l asculta pe tatăl lui, cum îi plăcea matematica și o medita pe mami, iar ea, la rândul ei, îl învăța franceză. Vorbea greu pentru că nu se simțea bine, dar eu continuam tenace să-i iau interviu. La final, am reușit chiar să-i prind râsul, atunci când a spus că nu-i plăcea franceza. Priceless!

Am înregistrarea pe telefon și, atunci când mi-e tare dor de el, o ascult. Simt că îl am încă cu mine, că l-am păstrat în viață, chiar și numai preț de câteva minute. Aș fi vrut să-i fi luat un interviu mai amplu, înainte, când putea să povestească netulburat de boală.

Tabloul cu portretul lui, care ani de zile a stat prăfuit pe raft în debara, îl am acum în sufragerie. Îl privesc și mă bucur să-l vad pentru o fracțiune de secundă, dar apoi îmi amintesc că el nu mai e aici, cu mine.

Pierderea unui părinte doare al naibii de tare chiar dacă n-ai o relație bună cu el, chiar dacă i-ai spus că îl urăști, chiar dacă crezi că nu mai face parte din viața ta. Doare și punct.

Dacă ți s-a părut util acest articol, dă LIKE paginii noastre de Facebook, unde găsești și alte articole cel puțin la fel de interesante.

DISTRIBUIȚI
Alexandra Irimiea
Mă numesc Alexandra și am 30 de ani. Sunt mamă. Sunt jurnalist. De fapt, mai degrabă sunt un copil cu copil. Iustin, băiețelul meu, este cel mai drag partener de joacă. …

Citește mai multe despre autor

Intră în conversație