Aseară am prezentat Gala Premiilor de Excelență Itsy Bitsy. Am urcat pe scenă având în minte un amalgam de gânduri. Un moment de sărbătoare pentru oameni frumoși, dar oameni frumoși erau și în stradă, în frig. Cumva, nu știam unde vreau să fiu mai tare.
De fapt, am vrut să fiu în ambele locuri. De asta, după ce Gala a luat sfârșit, i-am propus soțului meu să mergem în Victoriei. Cu copil cu tot. Era aproximativ ora 9 si jumătate, 1 februarie, 2017, la mine în țară. Soțul meu, contectat la rețelele de socializare, mi-a răspuns că nu e cazul. Că sunt îmbrăcată subțire, că suntem obosiți. Am perceput tonul acelea de “hai să nu vorbim acum, că aude copilul”. Numai că l-a simțit și copilul care, după adrenalina evenimentului de la teatru, avea chef de o ieșire pe stradă. Iar soțul meu ne-a spus, pur și simplu, că nu vom merge în Victoriei pentru că îi este teamă pentru siguranța noastră. Pe tot parcursul serii, cât m-am rupt de realitatea de afară, protestul pașnic devenise sau era pe cale să devină altceva.
“De ce ți-e frică, tati?”
Ajunși acasă, am pornit televizorul. Petarde, comentarii care se băteau cap în cap. Până la urmă, tabloul a devenit ceva mai limpede și mai revoltător. E clar că, acum, strada nu mai este locul unde poți ieși cu copilul să-ți ceri partea ta de dreptate. De-acum, copiii ar trebui să stea acasă. Iar noi, cei care nu am mizat pe partidul care a ieșit învingător, ce facem? Chiar dacă faci parte din minoritatea electorală, ai dreptul să fii reprezentat. Democrația îi dă majorității dreptul să decidă, însă tot democrația îi dă și minorității dreptul să fie reprezentată, să aibă un cuvânt de spus. Aceeași democrație îi dă dreptul, celui care a votat într-un fel, să se răzgândească dacă se simte furat, păcălit. Poate dezamăgirea lui e și mai mare. Pe lângă vederile noastre politice, avem un pod pe care ne putem întâlni cu toții. Suntem părinți. Și indiferent de culoarea politică, avem dreptul și nevoia de a ne ști copiii în siguranță. Nu, nu e normal să-ți fie teamă să ieși cu copilul pe stradă. Nu, nu e normal să te supui orbește și să-ți înghiți vorbele.
Moartea din casa ta
Când îi povestesc lui Tudor despre Revoluție și sacrificiile pe care le-a adus, nu îi spun cifre, pentru că cifrele nu prea înseamnă nimic nici pentru un copil de 10 ani, nici pentru un adult. În schimb, îi povestesc despre verișoara prietenei mele. Avea 18 ani și intrase la Arhitectură. În seara în care s-a dezlănțuit iadul în București, în ’89, a ieșit în stradă cu prietenii. În entuziasmul momentului, fata aceea care urma să devină arhitect, să se îndrăgostească, să fie mamă, să-și transforme părinții în bunici și, poate, să se vopsească pentru a ascunde primele fire albe, a murit împușcată și i-a transformat pe ai ei în doi părinți îndoliați. Părinți care au rugat-o să nu iasă, dar a ieșit. Tinerețea, elanul și milioanele de posibilități care i se așterneau la picioare s-au dus. Poate într-o lume mai bună. Dar sacrificiul ei are o fărâmă de sens dacă lumea pe care a părăsit-o după ce un glonț i-a curmat viața devine, la rândul ei, o lume mai bună.
Îi spun asta fiului meu ca să înțeleagă că libertatea și dreptul de a te exprima trebuie respectate și înțelese la justa valoare. Pentru ca să nu accepte, niciodată, când are de pus o întrebare legitimă, să i se spună “altă întrebare”… Libertatea și curățenia sunt în casa ta, în parte, pentru că moartea a ajuns, acum 28 de ani, în casa cuiva care n-a mai apucat azi, la 46 de ani, să-și vopsească părul cărunt. N-a mai apucat să încărunțească.
Ce se întâmplă cu noi?!
Hai, oameni buni, să nu ne mai furăm singuri pălăria! Țara arde și noi nu ne pieptănăm. Noi ne creștem copiii. Țara asta, rotundă ca un pește gras, e a noastră un pic, dar cel mai mult chiar e a copiilor noștri. Hai să facem în așa fel încât să nu ni-i dorim departe, plecați la studii prin țări mai blânde și mai generoase, ca să le fie bine, în timp ce noi rămânem în urmă, bătrâni și singuri. Hai să facem în așa fel încât să apucăm să ne vedem nepoții mai des de două ori pe ani, când vin în țară și poate nici nu ne vorbesc limba. Hai să facem curat acum ca să putem să ne întâlnim prin parcuri împingând cărucioare cu nepoți. Sau purtându-i în wrap, pentru cei mai sportivi și neanchilozați.
Hai să cerem ÎMPREUNĂ, apolitic, fără patimă, fără ură, hai să cerem ÎMPREUNĂ dreptul nostru de a rămâne într-o Românie cinstită, pe care să n-o arate cu degetul alții, pe care să nu ne simțim vinovați că o lăsăm moștenire celor pe care îi iubim mai presus de orice! Eu cred că avem putere să facem treaba asta, să privim înainte cu demnitate și cu fruntea sus. Indiferent de crezul nostru politic sau de încrederea pe care am dăruit-o, în decembrie, unui partid sau altul, avem treabă de făcut ÎMPREUNĂ. Hai să ne suflecăm mânecile și să facem curățenie împreună. Mai ținem un pic copiii în casă, până terminăm de dat cu aspiratorul de scame morale, apoi îi lăsăm să crească frumos, ÎMPREUNĂ, fără să ne mai întrebe vreodată, când pomenim de o ieșire din casă, “De ce ți-e frică?”
