Vocea ta: Ți-a fugit îngeraşul păzitor!

gabriela-maalouf-totul-despre-mame

Dacă ți-a fugit îngerașul păzitor, ai nevoie de o doza suplimentară de iubire!

Înainte să vă spun povestea cu fugitul îngerașului, trebuie să o prezint pe bunica mea, pentru că ea este cea care m-a inițiat într-o altfel de înțelegere a lumii.
Bunica mea iubită a fost cea mai deșteaptă femeie din lume, a știut să crească copii, ca nimeni altcineva. Tot ceea ce citesc acum, regăsesc în stilul ei natural, de altfel. Nu ne-a certat niciodată, dar niciodată! Cu toate astea, am fost cei mai liniștiți copii din lume. Pentru toate situațiile de criză cu care ne confruntăm noi astăzi, ea a vea o soluție proactivă (cu toate ca nu cunoștea cuvântul, avea doar 5-6 clase).

Habar n-am cum reușea să facă orice copil din grija ei să renunțe la scutec, fără chin, training sau crize. Este singurul mister pe care îl am, pentru că eram foarte mică când a aplicat metoda pe mine. În schimb, vă povestesc ce îmi aduc aminte.

Cum era bunica mea

  • totul la ea era un joc, o distracție, schimba foarte des activitatea și nu aveai timp să te plictisești sau să te enervezi.
  • estima rapid momentele cu potențial nervos și închega vreo năzbâtie,să mori de râs
  • ne-a implicat de foarte mici în treburile casnice, tot ca joc la început, ca apoi să devină o obișnuința plăcută, fără să realizezi.
  • evident, mîncam foarte bine la ea acasă, pentru că și noi găteam cu ea.
  • vorbea continuu cu noi pe timpul zilei, vrute și nevrute, ce aveam chef, iar ea avea o plăcere enormă să se uite ăn ochii noștri, când povesteam ceva…chiar am vărsat și o lacrimă, acum, scriind, căci nu știu dacă mă va mai sorbi cineva din privire, atunci când vorbesc, așa de sincer cum o făcea ea.
  • ritualul de culcare era sfânt, ne spăla, ne gâdila, ne zicea fel de fel de prostii, acompaniate de ” cuvinte interzise”, gen fund, etc. Ne încălzea pijamalele și ne pupa de ne zăpăcea. Apoi, cu lumina stinsă, ne lăsa să vorbim, până oboseam, ori de povestea ea, de când era mică, cu frații ei la țara, de animale, de bal, de gelozia dintre ea și surorile ei, de greutățile razboiului…ne prezenta atâtea concepte, ce au rămas adânc sădite în mintea mea. Râdeam de leșinam când ne povestea că se bătea cu soră sa pe rochia de bal, că o despărțea în mijlocul dansului, spunând băiatului că ea e sora mai mare și nu poate cea mică să danseze înaintea ei, cum le batea maică sa că au întârziat de la bal, pe ea mai mult că era mai mare, dar o mai punea pe cealaltă la margine să-i mai dea și ei, dar mama tot la ea venea:
    „Cum știa, păcatului, în bezna aia, că am schimbat locurile?”
    Dacă trecea ora de culcare, iniția mereu același joc( eu acum, adult, am realizat că era o strategie, atunci habar nu aveam). Ne zicea o poezie-joc:
    ”La Ilie-n poartă
    O pisică moartă
    Cine-o râde sau vorbi
    S-o manânce coaptă
    Cu mărar și pătrunjel
    Și untură de cațel.”
    Și ce nu făcea să ne facă să râdeam că ea o mânca mereu? Nu îi era teamă să ne introducă concepte controversate, gen moarte, sau sa folosească cuvinte ”interzise”, în lumea adulților. Și pârțurile se puneau pentru ruperea tăcerii. După câteva jocuri de amuzament, se punea pe liniște, zicea că nu mai vrea să piardă, iar noi adormeam, fără să realizăm ce s-a întâmplat.
  • ne costuma, jucam cărți, table, remy, în fiecare seară.
  • avea prieteni, în fiecare zi îi călca cineva casa, de dimineață, la cafea, până seara, la joc de cărți.
  • nu se certa deloc cu tataie sau dacă aveau vreo părere în contradictoriu, erau extrem de comici. Cu toate că nu agrea firea lui posacă (asta am descoperit după ce s-a stins, nu s-a simțit o secundă), îl iubea mult, avea grijă de el și îl susținea în planurile și gândurile lui.
  • ce nu stăpânea prea bine era plânsul, se topea efectiv dacă ne auzea plângând și făcea tot posibilul să ne oprească. Bine era că nu plângeam prea des, căci ne descărcam prin râs, în exces. Dar avea alte metode de a ne face să ne vărsăm amarul, prin poveștile interminabile, pe care le asculta mai ceva decât un ”breaking news”. Iar jocul favorit din adolescență era cititul în cafea. Ei bine, așa povesteam tot! Ea ne zicea: ”Parcă văd un baiat, parcă ți-e frică de ceva la școală, vreo notă, un profesor, parcă te-a supărat o fată!” Și noi dădeam tot din casă și ea profita să ne povățuiască, tot cu ce ”vedea în cafea”, să nu cumva să simțim că e gâdul ei și poate să nu-l urmăm.

Offff… și câte povești ar mai fi! Știam că a fost un om deosebit, dar am descoperit că e un supraom la înmormântarea ei. Nu am vazut atâția oameni, nici la nunți de VIP-uri, am auzit povești, care nu m-au surprins, dar m-au înduioșat profund. Au venit oameni pe care nu i-am văzut vreodată și au povestit cum au fost ajutați, cu mâncare, haine, copii, o vorbă bună.

Bunica mea nu credea în copii răi

Ca să revenim la Îngerașul nostru, tot de la bunica mea am învățat ceva foarte important, lucru pe care îl folosesc, cu mare încredere. Ea ne zicea că atunci când un copil se lovește de mai multe ori sau se îmbolnăvește, într-o perioadă scurtă, înseamnă că i-a fugit îngerașul păzitor. Pentru că, de obicei, copiii sunt protejați de îngerașii lor și nu ar trebui să pățească rele. Vă dați seama că nu insinua că ar fi făcut copilul ceva rău și d-aia a fugit îngerașul, pentru că am mai auzit și varianta asta. Adevărat sau nu, bunica mea nu credea în copii răi. În schimb, ea credea că cineva ”le-a stricat rostul” (așa zicea ea), în termeni moderni, noi am spune că cineva le-a destabilizat energia, fie pentru că i-a certat, lovit, frustrat – ideea era că ceva s-a întâmplat cu el.

Care era antidotul ei?

O doză suplimentară de iubire, de reîncărcare cu energie, o reconectare la sursa mamă de iubire și de energie pozitivă (nu zicea ea așa, zic eu acum cu propria-mi înțelegere).

Eu mai fac ceva, în situații de genul acesta: împământare. Adică mă așez pe pământ, iarbă sau pe podea ( ideal ar fi podeaua sa fie pe pământ și nu pe beton, dar să nu exagerăm), împreună cu ai mei copii și mulțumim Universului pentru ce avem, am avut și vom avea, ne îmbrățișam, ne conectăm și ne gândim la binele și sănătatea noastră, ne lăsăm învăluiți de iubirea noastră unită.

Fac asta pentru că ai mei micuți mai cred încă în magie. Dar vă scriu în următorul articol de ce cred că micuții noștri au nevoie de magie în viața lor, până la o anumită vârstă, când va fi înlocuită cu altceva… surpriză… tot data viitoare vă spun!

Lăsați iubirea colectivă să vă inunde și păstrați-vă îngerașul aproape!

 

Îți place să scrii și vrei să împărtășești gândurile și experiențele tale nu numai prietenilor, ci și lumii întregi? Scrie-ne pe [email protected] și poți deveni una dintre vocile TOTUL DESPRE MAME!

DISTRIBUIȚI
Intră în conversație