Vocea ta: Timpul şi schimbările

Elena Stefan

Cum trece timpul?

Mă uit cu mare drag la puiul meu și mă minunez de cât de mult a putut să crească. Mă întreb când a trecut timpul atât de repede, însă nu știu de ce mă întreb asta acum pentru că travaliul, nopțile cu colici, cu creșterea dinților, au fost interminabile. Arătam ca în Familia Adams, cearcănele lui Faster se mutaseră pe chipul meu, iar abdomenul, zău de-l recunoșteam ca fiind al meu. În fine… ce repede a trecut timpul!

Chiar am vrut cu Cronos să fac pact, dar mi-a zis că ne trebuie act. Eu nu mai dau semnătură, căci boul se leagă de funie și omul de iscălitură. Prin urmare, prefer să rămân o simplă muritoare.

Accept trecerea timpului și toate chimbările pe care le aduce.

Maternitatea…

Maternitatea seamănă legende la fiecare secundă. Fiecare femeie are de spus multe povești incredibile despre ce se petrece cu ea în câteva ore, zile. Printre episoade memorabile, istorice, se mai strecoară și unele ….amuzante, dar devin amuzante abia la ceva vreme după.

-De ce țipați , doamnă? mă-ntreabă doctorul de gardă. Vă doare?

-A, nu, fac vocalize! răspund sec.

După ore de așteptare și de chin, vine și doctorul meu, mă urcă în două minute pe masa de naștere și strigă:

-Împinge, Mihaela! Sari Florentina!

-Elena, Elena o cheamă! spuse moașa Florentina, care neîntârziat a sărit pe burta mea.

,,Ei, hai, Mihaela, ia de împinge, fată!”, mi-am spus în gând.

Atât în travaliu, cât și după, mi-au făcut la injecții , cât n-am făcut în toată viața. Cred că erau în stare să-mi facă injecții și pe ușa de plecare. Ce aveam eu în comun cu Piersic? O replică: ,,Un fleac, m-au ciuruit!”

Am plecat tânără gravidă, m-am transformat și m-am întors prospătă mămică

E ușor de zis, de închipuit, dar odată ajunsă acasă, lucrurile n-au mai stat ca înainte. Mă întrebam: ,,și acum?”

Noaptea se lăsa ușor, iar eu abia așteptam să mă cuibăresc în patul meu care știa atâtea secrete de iubire, prăjituri însiropate excesiv. Îmi imaginam că pun bebele în pătuț și ne trezim zâmbitori. Puiul dormea frumos, fălcuțele parcă se umflau precum coca de cozonac pusă la dospit, iar pleoapele erau atât de lipite, încât puteam să jur că nu se mai trezește până dimineața. Pentru început hotărâsem să ținem pătuțul în camera noastră. Griji de mamă.

Pun bebele în pătuț și hop și eu… adică târâș-târâș și eu în pat. Cu greu reușesc să mă rostogolesc, să mă ghemuiesc lângă el. Nu mă așez bine, că aud ceva prin cameră. Ascut urechea. Bebe se foia. Ne ridicăm amândoi. Priveam. A început să plângă de-a binelea. Am luat-o pe R.A în brațe și ne-am pus la ,,masă„ doar noi două, iar tati s-a lungit cât era patul. Genele mele nu mai fluturau suav, ca odinioară. Îl priveam printre genele care stăteau țepene în încordarea pleoapelor, ca la felinele gata de atac.

Zâmbetul ei e fericirea mea

După mai multe încercări eșuate de a pune copilul în pătuț, îi spun lui cu vorbă rece: ,,dă-te mai încolo”. Am așezat-o pe R.A între noi și a dormit la pieptul meu până dimineața. Am lăsat-o să doarmă cu noi. Ba că a fost perioada de acomodare, ba că au fost colicii, dinții, iar acum îmi spune înainte de culcare: ,,Mami, bațe!”.

E minunat să adorm cu R.A în brațe, iar dimineața, zâmbetul ei e fericirea mea. E drept că uneori devine obositor să-ți dai întâlnire prin alte camere ale casei, după ce adoarme bebe, dar ce mai contează când vezi copilul că doarme liniștit și zâmbește în somn?

Și apoi, o să vină o vreme în care am să-mi doresc s-o mai țin toată noaptea în brațe, să mă bucur de parfumul ei.

DISTRIBUIȚI
Intră în conversație