Vocea ta: Totul despre mame…dificile. Și fiicele lor

Anamaria Câmpean

O carte despre mame și fiice

Am pus mâna recent pe-o carte cum n-am mai citit până acum. N-avusesem mari așteptări de la ea, dar s-a făcut cumva c-a rămas cu mine și după ce-am terminat-o. E puternică. E intensă. E despre mame și fiice în relații dificile.

Despre mame ce duc ele însele un bagaj prea greu și care le împiedică să fie mamele de care au nevoie copiii lor. Despre copiii ce se simt mici. Nevăzuți, neauziți, criticați. Triști, și temători. Despre mame pentru care greutatea de-a fi părinte e un tabu sfânt al societății, care se reprimă și se manifestă în subminarea inconștientă a copilului. A relației cu el. A viitorului adult.

Știați că în varianta sa originală și în basmele populare din care s-a inspirat “Albă ca Zăpada”, mama obsedată de frumusețea proprie, geloasă pe fiica ei și cea care pune să fie ucisă fata și inima ei să-i fie adusă înapoi drept dovadă, e de fapt mama naturală a bietei copile? Dar pentru că societatea dictează că mama e dulce și suavă și infinit iubitoare și răbdătoare, incapabilă și de cea mai mică emoție negativă legată de copiii ei, a intrat în scenă mama vitregă.

Câteva idei

Mai scrie în cartea asta intensă despre cum unor mame le poate fi mai greu să fie mame de fete decât mame de băieți. Despre cum unele mame își pot vedea fiicele înfloritoare cu gelozie, cu tristețea anilor lor trecuți și cu invidie pentru anii ce fiicele îi au în față. Despre cum unele mame își văd fiicele ca extensii ale propriilor persoane și se iau pe ele însele, din trecut, drept etalon în viața fiicelor (“Eu, la vârsta ta…”). Despre cum nu e social acceptabil ca mama să se simtă astfel și despre cum e la fel de inacceptabil ca fiica să vorbească despre mama ei, altfel decât cu respect și admirație. Despre cum fiica ce vede puțin drag în mama ei e judecată că probabil a făcut ea ceva să atragă acțiunile justificabile ale mamei.

Mai scrie și despre celelalte relații pe care le dezvoltă o fiică ce are o relație dificilă cu mama ei. Despre cum un tată complice tacit al mamei agravează viața fetei, dar și despre cum un tată empatic își poate ajuta fiica – deși n-o poate vindeca. Despre cum un frate/soră cu aceeași relație dificilă poate oferi camaraderie și mai puțină însingurare, în timp ce un frate sau o soră ce beneficiază de alt tratement din partea mamei izolează și mai mult fiica în durerea ei.

Și mai scrie în carte și despre fiicele ajunse la maturitate și care încearcă să reducă volumul vocii interioare ce le sabotează încrederea și stima de sine. Despre cum încearcă să fie fiice bune când mamele lor, în pragul bătrâneții, au mai mare nevoie de ele și despre cum fac asta chiar dacă rănile vechi încă le dor. Despre cum fiica adultă află că vindecarea ei nu constă în îmbunătățirea relației cu mama, ci în felul în care alege ea să-și trăiască viața. În modul în care încearcă să se reclădească pe dinăuntru. În modul în care simte ce greșeli nu vrea să repete cu copiii ei și în modul în care, pentru ea și pentru ai ei, creează o nouă voce maternă. Una care-i acceptă și-i încurajează și atunci când greșesc. Una care le spune că sunt auziți. Că sunt buni. Că sunt importanți. Că pot face tot ceea ce-și doresc.

Pentru noi

Mi-a plăcut finalul cărții, așa, ca o validare a ceea ce încercăm noi să facem azi. Zice că e greu să fii părinte, să luăm lucrurile așa cum sunt – uneori bune, alteori grele, iar alte ori de-a dreptul încurcate și ambivalente. Și să fim bune și blânde cu noi, să ne fim nouă voci materne interioare, înțelegătoare, liniștitoare și dătătoare de sprijin. Să acceptăm că vom face și greșeli, dar că, atâta timp cât, în mod constant vom fi părinți conștienți care se conectează cu copiii lor și sunt empatici cu ei, ei vor fi bine. Și vor avea construcția interioară de-a face față vieții și lumii, inclusiv în momentele în care noi vom greși față de ei.

P.S.

Cartea e “Mean mothers: overcoming a legacy of hurt”, de Peg Streep, fiică adânc rănită de relația cu mama ei și fiică ce n-a fost chemată de mama ei muribundă să-și ia „Rămas bun”, chiar dacă cele două nu se mai văzuseră de ani buni. E bazată și pe poveștile altor fiice adulte, în relații asemănătoare cu mamele lor, dar și pe un lucru la care la care noi ținem azi cu drag și respect – teoria atașamentului.

Pentru mine, cartea asta a fost prima citită pe-o temă atât de încărcată, dificilă și, de cele mai multe ori, ascunsă sub preșul caselor. Dar dacă mai știți și voi alte cărți pe așa subiecte complicate, care v-au impresionat și v-au mai luminat, poate chiar unele din perspectiva mamelor, luminați-ne și inspirați-ne și pe noi cu o recomandare. Mare mulțămită!

Citește și:

Fratele mare şi relaţia cu cel mic, prezentaţi de Diana Vasile la Serile TDM

Vocea ta: Mamă şi fiică

Vocea ta: Ce facem cu părinţii… ”ne-părinţi”?

“Copii crescuţi cu blândeţe”, cartea părinţilor fericiţi

Îți recomandăm să te uiți și la acest video

Te-ar mai putea interesa

Te-ar mai putea interesa