Fetița mea are patru ani și un limbaj foarte dezvoltat. Îmi cere zilnic la culcare să-i citesc ”măcar o sută și ceva de cărți”, reține cuvinte și expresii pe care le integrează corect în context și are clar o mare plăcere să se joace cu vorbele. Așa numitul umor de toaletă a intrat pe nesimțite în casa noastră.
”Mami, odată, mai demult, când eram mai mică, am văzut un om care știi ce a făcut? Nu o să îți vină să crezi! A mâncat caca!”- așa a început totul, cam pe la 3 ani și 8 luni.
”Acesta nu e copilul meu, nici nu-l cunosc!”
Două luni mai târziu, încurajată de reacțiile prietenelor de joacă, repertoriul s-a îmbogățit considerabil. Nu știu de unde le scoate, cum le gândește și cum le potrivește, dar, credeți-mă pe cuvând, glumele ei legate de excremente sunt adevărate perle (perle în rahat, ce-i drept). Combină elementele, le urcă unele peste altele, le compune și descompune, schimbă consistența….un deliciu, ce mai! Iar când suntem în public și se pornește avalanșa îmi vine să mă fac mică și să spun ”acesta nu e copilul meu, nici nu îl cunosc, nu l-am văzut în viața mea”.
Când am observat că și prietenii ei de aceeași vârstă au preocupări similare, m-am gândit că o fi ceva general, ceea ce înseamnă că sigur a fost studiat de ”niște cercetători britanici”. Și chiar așa este: pasiunea de a rosti cuvinte ce desemnează părți intime și excremente e mai mult decât rodul imaginației și al fascinației pentru cuvinte.
Umorul de toaleta. Unora nu le trece niciodată
Se pare că e o etapă a copilăriei, apare de obicei după renunțarea cu succes la scutec și dispare, după noroc, mai ușor sau mai greu (când, evident, se trece la alta, cea a umorului legat de sex și sexualitate). Dacă ne gândim că fiecare dintre noi avem cel puțin un prieten adult care încă face glume proaste pe aceste teme, e clar că unii nu scapă niciodată.
Cunosc copii cărora în casă li se permite să vorbească colorat, dar în public, nu. Am cunoscut chiar familii în care părinții înjură ca ușa cortului, iar copiilor li se cere să vorbească elevat. Și altele în care râsul și buna dispoziție sunt lege, și niciun cuvânt din vocabular nu este interzis. Până la urmă, fiecare are propriile limite și le impune cum crede de cuviință.
Personal, la început râdeam de glumele ei cu excremente, ceea ce, evident, o încuraja să continue și să fie din ce în ce mai creativă. Când sărea însă calul, mai ales în public, poantele ei îmi cam stăteau în gât. Așa că am ales să-i permit libertatea maximă de exprimare cu părinții și câțiva prieteni apropiați și să-i cer să se cenzureze în afara casei. A fost un bun prilej să priceapă noțiunea de context și rezultatele sunt destul de bune. Evident, o mai comite când și unde nu trebuie, dar se străduiește și asta contează mai mult decât jena mea.
Să tragem aer în piept, vin vremuri și mai grele!
Într-un articol publicat de parents.com, psihologul Timothy Jay, autor al cărții ”Ce să faci când copiii tăi vorbesc murdar”, este citat spunând că ”vorbele de toaletă” reprezintă, de fapt, un mod prin care copiii înțeleg părțile corpului, ceea ce produce el, funcțiile lui. La 3-4 ani, se află la vârsta la care au o curiozitate naturală în privința diferențelor de gen și a modului în care funcționează organismul, așa că fascinația pentru aceste subiecte este una cât se poate de naturală. Iar faptul că stârnesc reacții imediate (fie că e vorba de râsete, rușine sau furie din partea adulților), îi face să continue. Să nu mai vorbim de entuziasmul pe care îl au văzând cât îi distrează subiectul pe prietenii de joacă și cât de plăcută este apartenența la grupul lor. ”Dacă nu vă simțiți confortabil să aveți astfel de conversații cu copiii dumneavoastră, ei vor avea aceste discuții cu prietenii”, atenționează psihologul.
Sfatul lui este să rămânem calmi în primul rând și să evităm reacțiile exagerate. Să ne dăm seama ce îl face pe cel mic să revină la subiect: vrea atenție, e furios, vrea explicații pe subiect?
Să tragem aer în piept, până la urmă nu e așa mare lucru. Dacă ne poticnim acum în puțin caca/ pipi, ce facem în etapa următoare, legată de sex și sexualitate, când dăm cu adevărat de greu?
Dacă ți-a plăcut acest articol, dă LIKE paginii noastre de Facebook. Acolo găsești și alte articole cel puțin la fel de interesante!
