Îi era frig și foame. A deschis ușa spitalului cu sufletul tremurând de speranță și înghețat de teamă. Își ținea strâns la piept minunea. O fetiță mica ce nu mai zicea nimic. Avea ochii închiși și o paloare cadaverică.
Făcuseră opt ore cu trenul, timp în care mica făptură avusese 40 de scaune diareice și vomitase de 10 ori. Doar faptul că din când în când, vedeau că micuțul piept se mai mișca, le dădea speranțe parinților ca trăiește, că mai există speranță. Le era frică să și ofteze sau să vorbească prea tare.
Așa că au intrat în spital încet, neobservați. Niște umbre lipite de perete. Mama încerca să găsească o foaie de hârtie, pe care erau scrise niște cuvinte. Veneau la un medic bun, cel mai bun, recomandat de pediatrul din orașul lor natal. Era deja târziu, trecut de opt seara, nu știau dacă îl vor găsi, dar cineva trebuia să le vadă minunea. Pentru acești părinți se pare că speranța era singura ce-i mai ținea în picioare.
Atunci a coborât scările un bărbat, îmbrăcat neglijent si cu figura obosită. Le-a aruncat o privire în fugă, în timp ce voia să părăsească spitalul. Dar, dintr-o data, a observat boțul de viață ce abia se zărea în brațele mamei. S-a oprit, și-a aruncat paltonul de pe el, și, inainte ca unul dintre părinți să poată reacționa, a smuls copila din brațele inghețate ale mamei, a rostit aceste cuvinte îngrozitoare și a dispărut pe secție.
“Mamă denaturată! Câți copii ai acasă? Ai adus-o aici să moară!?”
A trecut o oră, pentru părinți o veșnicie. Nimeni nu le vorbea, nu le explica. Doar un sec:”Aveți răbdare!”, scuipat din colțul gurii. Și acele cuvinte! Sufletul mamei era îngenuncheat. Doar el mai era capabil să se roage…să spere.
Răbdare au avut, timp de trei ani, două sarcini pierdute, și în sfârșit, minunea! O sarcină cu probleme, dar dusă până la termen, mama fiind nevoită să stea imobilizată la pat patru luni. Cu toate astea li s-a născut minunea. Și ca orice minune, a durat trei zile. După care au început problemele. Fetița avea patru luni și cântărea trei kilograme. Însă au venit la Cluj-Napoca convinși că vor reuși.
După acea oră, în care timpul a stat în loc, bărbatul și-a făcut din nou apariția. De data asta, mai calm dar vizibil extenuat. Nu și-a coborât deloc ochii, spre mâna tremurândă a mamei, ce întindea cu disperare bilețelul de recomandare. Le-a spus, de data asta, cu o voce omenească:
“Sunt d-rul Miu. Copila e stabila momentan. Instalati-vă în salon și vorbim mai multe mâine.”
Era chiar doctorul pe care veniseră să-l vadă. Prin ceața pusă pe ochi, de lacrimile ce stăteau să i se rostogolească pe față, mama găsi totuși drumul spre cămăruța, unde avea să-și petreacă următoarele cinci luni. Dar la finele lor avea sa iasă în brațe cu o fetiță sănătoasă, ce făcea primii pași spre o recuperare completă.
Fetița eram eu, iar mama erou, era mama mea!
Au trecut anii și acum sunt mamă la rândul meu. Am doi băieței minunați, care Slavă Domnului sunt sănătoși. Dar de multe ori, când mă pun în pat și unul e lipit pe o parte hrănindu-se la pieptul meu, iar celălalt iși sprijină căpuțul pe umăr văd cu ochii minții această scenă.
Mi s-a povestit de multe ori prin ce au trecut, câte au îndurat. Mai ales când am crescut și întrebam: Eu de ce nu am poze cu mine bebeluș?
Bineînțeles, nu am amintiri cu sacrificiul mamei mele. Nu rețin că a fost o vreme, când noaptea mă legăna și ziua mergea la serviciu.
Nu știu ce a simțit când, deși eram la începutul recuperării, a trebuit să mă lase cu niște persoane străine, ea fiind nevoită să-și reia activitatea.
Încă e o enigmă pentru mine cum a putut să îmbine atât de bine cariera cu viața de familie. M-a făcut să mă simt mereu iubită, ocrotită chiar dacă și eu am fost unul din copiii crescuți cu cheia la gât.
Când D-zeu s-a hotărât să ni-l răpească pe tata, tot ea, mama, a fost stăpână pe situație. Mi-a oferit și mai multă iubire, mie, o preadolescentă care nu avea niciun pic de empatie față de durerea ei.
M-a iubit necondiționat deși nu a citit niciodată o carte de parenting
A făcut toate astea din instinct, cu o putere și o voință ce doar o mamă le poate avea. M-a iubit necondiționat deși nu a citit niciodată o carte de parenting. Nu a beneficiat de grupuri de sprijin, acces la informații, sfaturi de la specialiști sau orice altceva, de care noi, mamele din ziua de azi, ne folosim cu atâta ușurință.
Peste ani, când am intrat la Facultatea de Medicină, medicul care-mi salvase viața era decan. Așa că am avut ocazia să-i mulțumesc personal. A salvat viața multor copii, dar și-a amintit de cazul meu. A fost o onoare pentru mine să pot să-l privesc în ochi pe omul care a facut-o pe mama mea o femeie împlinită.
Azi a venit rândul ei, a omului acesta minunat, mama mea, să-i spun cu umilință și recunoștință: mulțumesc!
Faptul că am devenit mamă, m-a făcut să-mi deschid ochii și sufletul. Cred că toți cei care încă avem norocul si privilegiul să fim iubiți de mamele noastre, să le avem încă lângă noi, să ne mai permitem răsfățul de a fi îmbrățișați, sărutați, să gustăm din când în când mâncarea cu miros de copilărie, trebuie să punem uneori pauză vieții noastre contra cronometru.
Să o luăm în brațe pe ființa ce ne-a dat viață și să-i spunem din inimă un simplu “Mulțumesc!”
