Vocea ta: Unde plâng mamele?

Autor: Dana Fodor Mateescu

Unde plâng mamele? M-a sunat recent o amică. Are doi copii și locuiesc împreună cu soacră-sa, care e o scorpie.

Plângea, sărmana Geanina, în hohote.

-Băi, nu mai poooot, n-o mai supooort, i-a întors pe copii împotriva meaaaa, să vezi ce urât îmi vorbesc puiii mei, hăă, hăă. Îmi vine s-o omor, Dano, să-i trag una.

Am încercat s-o liniștesc, dar n-am reușit. Urla.

-Unde ești?, am întrebat-o, crezând că se va opri.

-În parc. Nu e nimeni. Doar un maidanez care a venit și mă privește curios. Hăăăh, hăăăă! El mă înțelegeee. Uite-l ce mă linge. Hă, hăăă!

Geanina e o mamă bună. E tipul de femeie care muncește mult, la fel ca și soțul ei. Era fericită cu familia ei. Până când le-a venit ideea să-și cumpere o casă pe pământ. Au vândut apartamentul lor, al soacrei și…gata. De restul s-au ocupat alții. Numai că, acum, urmau să locuiască împreună. Și era greu. Foarte greu. Femeia nu voia să plângă de față cu toată lumea. (Așa i-a spus psihologul ei, că are și d-ăsta.)

De fiecare dată când îi vine și n-are unde, se abține ca la pipi. Ore-n șir. Apoi, fuge în parcul de lângă casă și…își dă drumul. Bocește vreo juma` de oră, se liniștește, apoi se întoarce acasă cu ochii cât cepele.

A, și, din când în când, mă sună pe mine.

-Păi unde să plâng, măi, Dănuțo? Unde? În plic, la tribunal? În mâneca de la robă? (e avocată). Să mă vadă colegii? Acasă? Să-mi sufere copiii? Să-i deprim? Să mă observe babornița aia și să se bucure? Neeea! Așa că plec…Plec!

Și când zice ultimul „plec” țipă, își pițigăie glasul ca un pescăruș disperat.

Eu, una, o înțeleg. Îmi mușc obrajii pe dinăuntru, pentru că știu. Știu ce înseamnă să te abții de la plâns. Să spui: stop! Nu acum, mai târziu, ce naiba! Să înghiți nodul ăla din gât, nodul ăla din câlții durerii, ah, ce mai zgârie! și să te oprești ca dintr-o amețeală. Cum să strici veselia unui copil cu lacrimile tale? De ce să-l necăjești tocmai când el vine să-ți arate ce-a desenat sau vrea să-ți spună cum s-a jucat azi cu prietenii?

Și, până la urmă, unde plâng mamele? De față cu toți? În autobuz, când se întorc acasă? În metrou? La coadă la Bricostore? La circa financiară? Pe bicicletă? În trafic, la volan?

Mama mea plângea în bucătărie, când făcea mâncarea. Plângea când tăia roșiile, ardeii, ceapa. Plângea peste aluatul pe care-l frământa ca să ne facă plăcintă dobrogeană. Plângea peste dantela pe care o croșeta zadarnic. Peste goblenurile ei colorate și inutile. Apoi se cocea plăcinta și ne dădea să mâncăm. Plăcintă cu lacrimi de mamă. Era bună. Cea mai bună!

Acum e rândul meu la plâns. Dar eu sunt eu și știu că se poate boci și fără lacrimi. Prin tălpi, prin degete, prin unghii și prin firele de păr. Prin piele și prin sfârcuri poți să plângi în hohote, și nimeni de pe pământul ăsta nu te va auzi vreodată, nimeni nu va ști că suferi. Va fi un secret al tău și al meu poate.

Te doare ceva? Zâmbește, strânge din dinți și plângi îndărăt, în tine, înapoi. Puțini sunt aceia care te vor înțelege cu adevărat, mulți vor râde, se vor bucura, c-așa-i omul nostru, își face cruce când trece prin fața bisericii, dar te scuipă mai încolo, când îi ceri ajutorul. Mai ales atunci…

Este o ziaristă absolventă a Facultății de Jurnalism și Științele Comunicării, cu o experiență de 18 ani în presă. Și-a început activitatea ca reporter la Radio Uniplus, apoi la Radio 21. Ulterior a fost angajata și colaboratoarea mai multor cotidiene și reviste centrale. A publicat poezii în Ziua Literară şi a participat la câteva întâlniri pe această temă, în cadrul cenaclului Euridice. În anul 2006 jurnalista a primit, împreună cu soţul și colegul ei, Răzvan Mateescu, premiul „Învingători pentru România” la Gala Premiilor „Ursus” pentru Jurnalism. A publicat până acum cinci cărți: Fetitele din cimitirul Rosu, proza, Inimioara de catel si aventurile lui Baz-baz-pentru copii, Regele cu coroana de hartie (poezie) Editura Mateescu si Povestiri din Bucuresti- editura Cartea Romaneasca.
DISTRIBUIȚI
Intră în conversație