Vocea ta: Puterea exemplului

Cât de puternică este puterea exemplului?

Din propria mea experiență cu Sebastian, am observat un lucru simplu și aparent foarte la îndemână: orice sfat funcționeaza mai bine dacă este susținut de exemple pe care copilul le poate înțelege. Iar în cazul nostru, exemplele au venit din două surse: poveștile și experiența noastră din vremea când eram copii. Să vă explic!

Poveștile

Fie că e vorba de povești din cărți, fie de desene animate celebre marca Disney, acestea pot fi instrumente foarte bune atunci când ne dorim să le explicăm celor mici diverse aspecte ale vieții. De exemplu, când vreau ca el să înțeleagă ce se întâmplă atunci când nu ține cont de sfaturile părinților (evit să folosesc expresia ”a asculta de mama și de tata”), îi reamintesc ce au pățit iezii, Scufița Roșie, Pinocchio sau chiar puiul de leu Simba atunci când au ales să ignore povețele primite. În acest fel, copilul are parte de o lecție plăcută prin prezența personajelor sale preferate, dar se și stimulează gândirea mai complexă, în care facem legături între povești, noțiuni și cunoștințe dobândite până atunci.

Pe de altă parte, aducând în discuție întâmplările nefericite ale iezilor, Scufiței, Harap-Alb sau Simba, copilul nu simte că el este în centrul dezbaterii, ci îl poziționăm în postura confortabilă a observatorului-comentator.
”Îți mai amintești ce au pățit iezii/ Scufița/ Albă ca Zăpada când n-au ținut cont de sfaturile caprei/ mamei/ piticilor?”, ”Daaa, i-a mâncat lupul și i-a otrăvit babornița de vrăjitoare”. ”Și ce crezi tu că au făcut greșit iezii/ Scufița/ Albă ca Zăpada?” ”Iezii au greșit că au deschis ușa lupului, care e străin și nu vorbim cu strănii. Scufița la fel, a greșit că a mers pe alt drum decât i-a zis mama ei și apoi a vorbit și ea cu străinul de lup și Albă ca Zăpada a vorbit și ea cu vrăjitoarea, pe care n-o cunoștea și nu trebuia s-o lase în casă.” „Sau să accepte măr sau orice altceva de la ea”, ”Da, să vorbească sau să primească ceva de mâncare”. Și discuția poate continua astfel în diferite direcții, în funcție de ce dorește părintele să-i demonstreze copilului, plasându-l totuși în zona relaxantă a celui care privește de pe margine.

Părintele pe vremea când era copil

Un alt aspect important în relația cu copilul este normalizarea sentimentelor sale. Nu-i spunem niciodată că nu are motive să trist sau să fie furios, că e rușinos să fie plângăcios dacă e băiat sau prea dezinhibată dacă e fată, că trebuie să-și iubească fratele mai mic pentru că e mai mic și tot așa. Pentru o inteligență emoțională sănătoasă și o relație armonioasă cu cel mic, ar fi bine să-i explică faptul că tot ceea ce simte el e normal. E normal să fii trist când trebuie să pleci dimineața de acasă pentru a merge la grădiniță, e normal să fii trist când sora mai mică îți strică figurinele de plastilină, e normal ca alți copii sau chiar adulți să te rănească uneori (normal în sensul de obișnuit, frecvent, care ține de viața cotidiană reală). Da, toate acestea sunt normale, daaar…. Și aici intervine explicația părintelui, empatia lui, măiestria lui pedagogică, să spunem. ”E normal ca sora ta mai mică să-ți strice mereu figurinele de plastilină. Dar ea nu consideră că le strică, nu vrea să te rănească, e doar curioasă să afle cum ai construit tu așa jucărie frumoasă din plastilină.” Sau ”Se întâmplă uneori ca alți copii să-ți vorbească urât, dar tu nu trebuie să repeți greșeala lor. Ei fac așa pentru că nu le-a explicat nimeni că e greșit să rostească cuvinte nepotrivite, sau poate le-a explicat mămica lor, dar ei n-au înețeles încă.”

După ce îi explicăm faptul că un anumit sentiment este normal, îi povestim (sau inventăm la nevoie) diverse întâmplări de pe vremea când eram noi copii. E uimitor cât de surprinși sunt cei mici să știe că și noi am trăit aceleași angoase ca și ei, că și noi am fost triști, răniți sau că și nouă ne-a fost teamă.

Mai nou, seara, Sebastian nu îmi cere să-i spun un basm, ci să-i povestesc ”de când erai tu, mama, mică, apoi de când era tata mic și apoi de când eram eu, Sebi, mic”. Trei întâmplări, trei povestiri care să-l liniștească și să-i arate că și ”alții au pățit-o”. În funcție de ce s-a întâmplat în ziua respectivă, seara îi spun diverse istorisi, cel mai adesea inventate de mine, care să mă ajute să-l ajut. De pildă, dacă dimineața am avut probleme cu mersul la grădiniță, la culcare îi povestesc cum ”eu, mama, când eram mică mă jucam în fiecare seară cu copiii în fața blocului. Și era vară, și era cald, și mirosea frumos a iarbă, și a flori, și uneori a ploaie, și era tare plăcut. Dar asta pentru că noi mergeam la grădi și de acolo știam toate acele jocuri distractive. Iar o fetiță, Andra/ Georgeta/ etc, care nu mergea la grădiniță, ne privea cam tristă cum ne distram și mult i-ar mai fi plăcut să știe și ea toate acele jocuri minunate.” ”Dar voi nu vă jucați cu ea?” ”Ba da, ne jucam, dar fetița tot nu știa jocurile așa bine ca noi, cei care mergeam la grădi. Așa că a rugat-o pe mama ei s-o ducă și pe ea la grădiniță, și după aceea Andra/ Georgeta/ etc și-a făcut foarte mulți prieteni cu care se distra de minune și știa o muuulțime de jocuri interesante”.

La fel, în cazul somnului la prânz, pe care Sebastian îl detestă, seara vine o poveste cu tata, de această dată, de când era el mic. Și tata-mic nu voia să doarmă, iar seara, când toți prietenii lui erau afară și se jucau, el trebuia să intre în casă, să doarmă, pentru că nu mai avea energie. Și asta îl întrista, pentru că părăsea jocul fix când era mai distractiv. Desigur, finalul aduce un tată-copil care înțelege că somnul la prânz vine la pachet cu mai multe ore petrecute seara afară, ceea ce, bineînțeles, e una din dorințele de top ale tuturor copiilor.

DISTRIBUIȚI
Intră în conversație