Vocea ta: Singur acasă

Ce se întâmplă când lași copilul singur acasă?

Ploaia torenţială bate cu putere în geamul uitat întredeschis peste noapte. Ceasul deşteptător îmi cântă pe note false singura melodie pe care o cunoaşte. Aşa repede s-a făcut dimineaţă? întreabă gândul meu somnoros. Nu am timp să mă întind. Cobor din pat, pun ibricul pe foc, fug să mă spăl. Copilul deschide un ochişor şi îmi spune că preferă să rămână singur acasă decât să meargă la grădiniţă pe “ploaia asta friguroasă”. E mărişor şi am încredere deplină în el. Ştiu că se va descurca dacă îi las mâncare la îndemână şi îl stimulez să picteze, să coloreze şi să construiască ceva din piese de lego. Îl vor ţine ocupat o bună perioadă din timp. Termin cafeaua din ceaşcă, îmi arunc pe umăr geanta, îi repet (a câta oară?) să fie cuminte şi plec la serviciu.

Oare se va descurca?

Orele trec greu. Gândul mi se întoarce, iar şi iar, la copilul de numai cinci ani şi jumătate, rămas singur acasă pentru mai mult de opt ore. Oare se va descurca? Va mânca suficient? Va dormi la prânz, aşa cum face la grădiniţă? Am procedat bine lăsându-l singur? Poate că ar fi fost mai bine dacă rugam o vecină să îl verifice din când în când. Dar pe cine aş fi putut deranja cu noaptea în cap? Dacă are nevoie de ceva? Dacă păţeşte ceva? Întrebări chinuitoare, temeri mai mult sau mai puţin justificate, speranţe, tot felul de închipuiri născute de imaginaţia unei mame speriate… Cum aş putea lucra în asemenea condiţii, când inima mi-a rămas în casa unde băieţelul meu are drobul de sare deasupra capului?

Străbat drumul spre casă în fugă

Nu mă voi ierta niciodată dacă puiul meu păţeşte ceva. Nu voi mai putea trăi. Alerg. Simt cum apa din băltoace îmi udă hainele. Nu-mi pasă. Urc treptele cu respiraţia întretăiată. Inima îmi bate în gât. Îmi tremură mâinile în timp ce descui uşa. Intru. Ochii aproape îmi ies din orbite. Stau cu gura căscată în mijlocul casei şi nu pot rosti nici un cuvânt. Multe perechi de ochişori mă fixează cu teamă, parcă învăluite într-o vrajă. Am senzaţia că visez. Toţi copiii din bloc sunt în casa mea, împrăştiaţi pe la mese, pe paturi şi fotolii, ba chiar zăresc unul şi pe covor. Fiecare dintre ei are propria farfurie umplută cu mâncare. Unii încă mai mestecă.

Mă abţin să întreb ceva în prezenţa musafirilor

Mă uit spre băiatul meu. Îmi zâmbeşte larg, deschis, încrezător. Îi zâmbesc şi eu. Deschid uşa frigiderului şi simt cum un nod îmi strânge stomacul. Clipesc. Mai clipesc o dată. Nimic schimbat. Văd acelaşi gol bătut de vânt în locul unde ar fi trebuit să fie alimentele cumpărate ieri, în zi de salariu. Mă uit în farfuriile copiilor. Nu ar fi putut mânca tot ceea ce cumpărasem eu. Sunt o doamnă, aşa că mă abţin să întreb ceva în prezenţa musafirilor. În sinea mea încă mai sper că au trecut pe la noi mama, sora, verişoara, mătuşa şi încă vreo trei neamuri cu tot cu căţei şi purcei. Rămânem singuri.

– Ionuţ, unde e toată mâncarea cumpărată ieri?

– Mami, să nu te superi, dar avem aşa mulţi copii săraci în bloc. Costin a zis că el nu are măsline, Mădălin a zis că el nu are ciolan afumat, Bogdănel a zis că el nu are brânză proaspătă, Cristina a zis că ea nu are caşcaval… Le-am dat lor, că tu o să mai cumperi…

Nu m-am supărat. Nu am cerut nimic înapoi. Nici părinţii nu s-au deranjat să întrebe ceva. Mai conta că aveam frigiderul gol şi că ne aşteptau două săptămâni lungi, după toată spaima îndurată pe parcursul zilei?

DISTRIBUIȚI
Intră în conversație