Mama lui Victor

Am asistat, de curând, la o discuție între două mame. Mă rog, lucrurile sunt foarte complexe, ideea e că un copil îl necăjește pe altul. În mod repetat. De ceva timp. De anul trecut. Mama

V-am mai povestit că nu mai pot cu jocurile și jucăriile. Au ajuns, la un moment dat, să mă sufoce. Asta era și din cauză că se adunaseră de toate acolo. Ambalaje, cartoane, lemne, frunze,

Ieri după-amiază, după ce ne-am adunat în casă – el de la școală și eu de la job, am dezvoltat o discuție foarte interesantă. Nu știu ce i-a venit lui cu Apocalipsa. Măi, nene, și

Calificative, că acum nu mai e ca pe vremea noastră. Știți, de regulă, eu miros lucrurile! Îl miros pe fii-miu când are ceva pe suflet. Îl simt din tonul vocii. Îl simt din întrebările pe

Stau și mă uit mereu la el, mai ales când e întins în pat, și mă minunez de cât de mare s-a făcut. Nu, nu e uriaș, dar mi-a rămas puternic în minte momentul în

Disclaimer: Urmează niște sfaturi inutile, dar unii pot plăti cu viața pentru ele (unde unii=animalele). Răspuns rapid la întrebarea de mai sus (ca să scutesc de citirea unui text luuung): nu știi, nu ai cum

S-a întâmplat să pice copilul în cap. Accidente… se întâmplă. Ni se întâmplă, că nu a fost ceva la individual. Treaba asta s-a trăit în echipă, că așa trăiesc mamele cu copiii lor. Făcea scheme

Am avut o fetiță în vizită vineri, după școală. E colega lui, nouă și ea, transferată din provincie și ne e și vecină. Băiatul a știut cum să lovească deciziv. Ce ”hai să ne jucăm

”La băiat n-a fost așa. Cu băiatu`, n-am avut nicio problemă. A mâncat și a dormit și n-am știut că am copil. Eh, cu asta, n-a fost deloc așa. Asta nici acu` nu mănâncă. Mănâncă

Să vă zic: avem o fetiță. E o fetiță mică, mică, mică, de 250 de grame, cam cât pumnul de mică, pufoasă rău și cu niște ochi albaștri de leșini. Avem o pisicuță mică, mică,

Stați liniștiți, nu m-am măritat și nici nu am de gând să o fac, dar tocmai am realizat că m-am băgat într-o căsnicie pe mulți ani. V-am tot zis eu că ne-am mutat. Iată și

Ne-am mutat cu casa – o poveste pe care am să v-o spun atunci când mă voi calma și voi avea loc de respirat în casă. Când am aflat că urmează să ne mutăm, că

Nu știu ce aș fi făcut dacă școala copilului ar fi fost departe de casă și ar fi trebuit să se trezească și mai devreme ca să putem ajunge. Facem în jur de două minute

-Mami, mami, ia hârtia! -Dă-o-n… mea de hârtie, arunc-o și tu. Iar copilul o aruncă. Exact acolo unde era. Pe jos. Pe jos, la câțiva metri distanță de un coș de gunoi. Nici nu era

Până acum vreo săptămână nici nu aș fi crezut că există așa ceva, dar da, există și școlari fericiți. Există școlari care nu se mai lasă duși de la școală, care vor să mai stea

Știți care e? Eu credeam că va fi greu să-i schimb școala, că tranziția va fi grea, că mutarea îl poate afecta, dar nu… Nu! Asta n-a fost greu! Telefonul care avea să mă anunțe că

Nici nu știu cu ce să încep. Nu pot să fac o selecție a informațiilor, astfel încât să pot să zic că scriu liniștită. Viața mea din ultima lună e un roman. De parcă cineva

Copilul meu are părul mare. Mă rog, nu are părul lung, e doar netuns. Nu și-l poate prinde în coadă, la spate, dar se vede că e netuns de ceva timp și nici nu vrea

  Pentru mine, când eram eu mică, adică după ce începusem să merg la școală, toamna era atunci când mă punea mama să-mi caut ghiozdan. Nu vă gândiți că plecam singură la cumpărături! Nuuuu! La

  Nici nu știu de unde să încep și cum să spun chestia asta. Sunt pe modulul PANICĂ. Asta e ce pot spune așa, la foc rapid. Deși faptele sunt de ieri, eu nici azi

Nici nu mai știu de când a plecat de-acasă! S-a dus la taică-su, la bunici, la verișori, la văcănțeală și la golăneală. Mă mai sună din când în când să-mi spună că-i e dor de

V-am rămas datoare cu o povestire. Vă spuneam că am făcut două mari și late weekendul trecut. V-am povestit-o pe aia cu fericirea, dar nu v-am zis-o și pe asta. Era caniculă, eram la munte,