Alăptarea a revenit în forță în ultimii ani în lumea specialiștilor în puericultură, dar mai ales în lumea mamelor și a părinților preocupați să ofere ce este mai bun copiilor lor. Laptele matern este noua poțiune magică, el crește imunitatea, favorizează atașamentul mamă-copil și asigură dezvoltarea armonioasă, într-un ritm natural, a bebelușului. Știm toate acestea și, totuși, mă întreb: mamele în devenire percep alăptarea ca pe o alegere personală sau mai degrabă ca pe o obligație, o secțiune de bifat în concursul pentru cea mai bună mamă de pe Pământ?
Dacă vrei să fii pregătită cu adevărat pentru alăptare, achiziționează-ți din vreme “Ghidul de alăptare al doctorului Jack Newman”, de Jack Newman și Teresa Pitman.
Puțini sunt cei care ar mai îndrăzni să susțină astăzi că laptele praf este superior sau egal laptelui matern. Datorită unui puternic curent pro-alăptare ajuns și pe meleagurile noastre dinspre Statele Unite ale Americii și Europa vestică, avem acum argumentele pentru a spune cu mâna pe inimă că alăptarea este cea mai bună opțiune pentru copil. Dar, stați, fără să îmi dau seama am rostit un cuvânt controversat: opțiune. Este alăptarea o opțiune sau o obligație a oricărei mame care vrea binele copilului său? Este alăptarea un drept al copilului transformând astfel mama într-un gardian al acestui drept?
Alăptarea, un subiect supus controversei
Adepții alăptării, dar și detractorii ei, devin uneori deosebit de virulenți. Este interesant totuși să urmărești argumentele ambelor tabere, chiar dintre cele mai extreme, pentru a putea întrezări un capăt de adevăr și poate de speranță pentru mamele din lumea întreagă.
Cele două curente, pro și anti alăptare, pot fi ușor sintetizate prin două povești paralele. O adeptă a alăptării se va indigna desigur la auzul unei povești tipice de maternitate românească: copilul este hrănit cu lapte praf fără știrea mamei care este lăsată să îl viziteze doar o dată la trei ore, mamei i se repetă insistent că nu are lapte și că nu este în stare să aibă grijă de copil și, odată externați, laptele matern ivit cu chin și jale din sânii și sufletul obosit al mamei se stinge puțin câte puțin, descurajat de pediatrul nemulțumit („Copilul nu a luat suficient în greutate”), și fiind înlocuit de miraculosul lapte praf și de convingerea că „Eu n-am putut să alăptez.”
Vă este cunoscută această poveste? Cu siguranță ea este mult prea răspândită în spitalele românești.
O mamă care nu alăptează este mai puțin mamă?
Există însă și povești la fel de impresionante culese de cei care pun sub semnul întrebării curentul pro alăptare. Ei ți-ar povesti despre o mamă care s-a chinuit zile întregi într-un spital londonez să alăpteze, cu sfaturi mereu contradictorii și încercări dureroase și umilitoare, mereu sub amenințarea că nu poate părăsi spitalul dacă nu reușește să alăpteze, timp în care niciun strop de lapte praf nu a fost oferit copilului.
Sau ți-ar povesti despre femei care au ales să nu alăpteze și nu s-au simțit nicio zi mai puțin mame din cauza asta. Sau ți-ar povesti despre spitalele baby-friendly din New York, unde laptele praf este închis în dulapul cu medicamente, iar medicul trebuie să citeze probleme medicale pentru a prescrie lapte praf, părinții neavând dreptul să solicite contestatul produs.
Sau ți-ar povesti despre vinovăția pe care o simt mamele care, dintr-un motiv sau altul, nu își alăptează copilul. Sau ți-ar povesti despre rațiunile economice care au influențat promovarea alăptatului într-o epocă sau alta, strâns legate de dorința de a integra femeile pe piața muncii sau, dimpotrivă de a le ține departe de aceasta.
Alăptarea în context românesc
Cu siguranță, argumentele care contestă supremația alăptării sună cel puțin ciudat în contextul românesc în care alăptarea este activ descurajată încă din primele zile de viață ale copilului.
Mamele care reușesc să alăpteze, în ciuda sistemului medical, sunt în permanență presate să renunțe la alăptare, la două luni, la trei luni, la șase luni, iar cele care ajung să alăpteze până către un an sau peste să o facă oarecum pe ascuns. Cei care exercită această presiune sunt familia, prietenii, dar nu în ultimul rând medicii și personalul medical.
Faptul că recomandarea OMS pentru o alăptare pînă la doi ani (sau mai mult) se află în mod obligatoriu pe fișa de externare a proaspetei mame pare, desigur, acel gen de măsură „europeană”, impusă de sus, care nu are nicio relevanță practică (ca și salonul Mama și copilul de la maternitatea Giulești, unde în anul 2008, când l-am născut pe primul meu fiu, nu se afla nicun copil).
O mamă suficient de bună are dreptul să aleagă
Așa cum alăptarea este un drept al copilului, și alegerea este un drept al mamei. Chiar dacă situația din România pare departe de cea în care poți vorbi serios de argumente contra alăptării, aceasta nu înseamnă că nu avem lucruri importante de învățat de la cei care au un avans față de noi în cursa alăptării.
E important să realizăm că o insistență prea mare asupra alăptării și prezentarea acesteia ca un moment obligatoriu al devenirii mamei și a copilului pot avea efecte la fel de neplăcute ca și precedenta insistență asupra beneficiilor laptelui praf. Pe scurt, ceea ce se întâmplă în ambele cazuri este că decizia este luată din mâinile femeilor și transferată unor experți care ajung să decidă ce înseamnă o mamă bună și ce înseamna să ai grijă, să îți iubești și să își protejezi copilul.
Iar posibilitatea de a decide și de a lua o hotărâre conștientă și asumată este ceea ce face uneori diferența dintre o mamă fericită și o mamă depresivă și, până la urmă, dintre un copil mulțumit îngrijit de o mamă mulțumită și un copil frustrat îngrijit de o mamă care urmează prea multe reguli. Conceptul psihanalistului și pediatrului englez Donald Winnicott de mamă suficient de bună (good-enough mother) pare astăzi uitat în cursa infernală pentru a deveni o mamă perfectă.
Cele două povești ilustrând pozițiile pro și contra alăptare nu sunt, din punctul meu de vedere, povești care să recomande sau să descalifice alăptarea. Cred mai degrabă că sunt poveștile a două feluri de mame cărora li s-a refuzat dreptul de a alege cum să își trăiască maternitatea, cum să se îndrăgostească de propriul copil și cum să aibă grijă de propriul corp. În ambele povești, personalul medical este cel care s-a interpus între proaspătă mamă și o relație autentică cu bebelușul.
Dar în alte cazuri poate fi vorba de familie, de sfaturile prietenilor, de toate articolele citite în cărți și pe site-uri de parenting. Toate acestea o pot convinge pe viitoarea mamă că alăptarea nu este o alegere, ci o obligație, și îndrăznesc să spun că acest gând este contraproductiv chiar și pentru cele care își doresc cu adevărat să alăpteze. Așa cum am fost și eu.
Obligația de a alăpta dăunează grav alăptării
Am început să îl alăptez pe Vlad la 10 ore după ce se născuse, în salonul de neonatologie unde eram primite noi, mamele, doar din trei în trei ore (mai puțin noaptea când accesul mamei la propriul copil era întrerupt între 12 și 6 dimineața). Am continuat cu înverșunare să îl alăptez pe Vlad în salonul Mama și copilul unde, după cum povesteam mai sus, nu exista niciun copil în afară de al meu.
Eram singura mamă cu copilul lângă ea și cred că vă imaginați de ce fel de intervenții a fost nevoie pentru a obține acest privilegiu. L-am alăptat fără nicio îndrumare, fără niciun sprijin. L-am ținut la sân aproape încontinuu, probabil nu în cele mai fericite poziții. Mi-era teamă că, dacă plânge, au să vină să mi-l ia.
A doua zi aveam deja răni care s-au agravat în săptămânile care au urmat. Practic, primele două luni de alăptare au fost un chin permanent, cu răni deschise și fălcile încleștate ca să nu urlu. Cred că singurul lucru care a făcut calvarul suportabil a fost convingerea că alăptarea a fost alegerea mea și numai a mea.
Ne apropiem de sfârșit și simt nevoia să o spun răspicat: alăptarea este cu adevărat un lucru minunat, dar dificil, și nicio mamă nu ar trebui să-l facă pentru că „așa trebuie”. Mamele au nevoie de suport fie că decid să alăpteze, fie că nu. Alăptarea este un dar pe care îl faci copilului tău și, ca orice dar, se face de bunăvoie și nesilit de nimeni. Altfel, se amărăsc și laptele, și mama și copilul!
Dacă vrei să fii pregătită cu adevărat pentru alăptare, achiziționează-ți din vreme “Ghidul de alăptare al doctorului Jack Newman”, de Jack Newman și Teresa Pitman.
