A fost o dată ca niciodată o mămică minunată la fel ca alte mămici. Pe timpul sarcinii, se visa o mamă perfectă cu copii perfecţi, îşi imagina o poză în care ea va fi mereu calmă şi răbdătoare cu copii fericiţi şi cuminţi în jurul ei.
Află totul despre primele zile cu bebelușul, alăptare, diversificare, somn și toate celelalte provocări ale bebelușiei! Citește ce ți se potrivește, alege unul din pachetele pe care ți le-am pregătit. Lista lor AICI.
A făcut un curs de puericultură, a adunat informaţii din cărţile şi blogurile care ar fi putut-o ajuta, a citit tot ce putea citi despre naştere, alăptare, crescut copii, s-a înconjurat de fotografii lucioase cu mămici şi bebeluşi fericiţi şi a aşteptat cuminte Prima Minune.
Dar când a venit Prima Minune de băiat, într-o noapte friguroasă de vară, mama a uitat complet tot ce citise şi auzise! S-a trezit cu un omuleţ mic în braţe plângăcios şi înfometat, o realitate complet diferită de ce-şi imaginase. După cele două-trei zile din spital, îşi închipuia că acasă totul va merge ca pe roate, că iubirea le va rezolva pe toate, că va alăpta ca-n poveşti şi bebe va creşte ca un Făt Frumos.
Prima capcană din multe altele…
Bebe nu a fost alăptat ca-n poveşti şi nu creştea deloc conform cifrelor. Plângea mult iar ea nu ştia ce şi cum să facă, auzea acelaşi cântec în jurul ei: ”Nu ai lapte, nu se satură, e nevoie de lapte praf”.
Un cântec al învinovăţirii că ceva nu face bine, că sigur este un secret dar nu-l ştie încă. I se părea de neconceput să nu-şi alăpteze copilul, era ca şi cum ar fi invalidat-o ca mamă.
În prima lună de viaţă a bebeluşului, tremura din toată fiinţa ei, nu ştia cum să-şi facă fericit copilul care plângea atât de mult şi ea odată cu el. Nimic din ce era acum real nu semăna cu ce-şi imaginase ea.
Cumva, secretul a fost să nu renunţe. Zi după zi, în prima lună, a continuat să-l pună la sân, să plângă de frustrare odată cu bebe, să-şi panseze sânii, să ceară ajutor la consilieri în alăptare căci frica de invalidare a fost mai mare decât teama că-şi înfometează copilul.
Însă momentul magic a fost când, după o lună şi jumătate de încercări, neştiind ce să mai facă, resemnată şi plânsă, şi-a privit copilul în ochi, şi-a adunat toată inima şi i-a spus: ”Toţi îmi zic să renunţ că nu mă descurc! Ajută-mă să nu renunţ, ajută-mă să te alăptez aşa cum ai nevoie!”
Nu ştie dacă bebeluşul a înţeles-o, însă din acel moment a simţit că ceva în ea s-a mişcat, a simţit că poate.
Magia
De atunci a început magia alăptării, momentul în care mama şi bebe au devenit unul singur. Alăptarea se transformase în ceva atât de frumos şi minunat, încât amândoi ar fi vrut să nu se mai termine niciodată. Pentru mamă, alăptatul era puterea pe care-o crezuse pierdută şi o recâştigase. Lunile care au urmat au fost ca un vis în care ea, mama era sursa hranei şi a fericirii lui. Însă uita să fie sursa pentru hrana şi fericirea ei şi inflorea doar prin copil.
Când bebe a împlinit 11 luni, mama l-a anunţat că o sa mai aibă un frăţior.
Căci mama simţea că poate mai mult, că se apropie de poza cu mama fericită şi perfectă cu mulţi copii în jurul ei. Mama s-a documentat din nou, putea să alăpteze şi pe timpul sarcinii. Se simţea din ce în ce mai mandră şi mai strălucitoare, cu o burtică ce creştea şi un bebe în braţe încă alăptat, se simţea specială şi puternică.
Îl pregătea cu drag pe primul bebe, îi povestea în timp ce-l mai alăpta doar seara, cât de frumoasă va fi viaţa lor cu un frăţior. L-a alăptat până în ultima zi înainte să nască, l-a ţinut în brate şi i-a promis că nimic nu se va schimba pentru el.
Dar când a doua minune de Băiat a venit pe lume, într-o zi de iarnă cu mult soare, mama nu a înţeles de ce primul bebe nu e bucuros aşa cum se aştepta ea sa fie. Avea un an şi șapte luni când s-a născut frăţiorul lui şi privea neputincios în mijlocul camerei cum mama lui devenise mamă pentru altcineva.
Iar când a văzut cum mama îl alăptează pe bebe mic, s-a trântit în mijlocul camerei şi a plâns cum n-a plâns niciodată. Primele doua zile, privea invidios la nou născutul lipit de sân, refuzând să se apropie de mama care-i devenise o străină. Cu lacrimi şi vinovăţie în ochi, mama îl chema în braţe şi îi spunea că îl iubeşte şi că este loc şi pentru el. Timid şi speriat, după două zile de plâns, a revenit în braţele ei, s-a cuibărit la sânul ei privind cu frică spre noul bebeluş. Mama s-a luminat la faţă, era din nou puternică! Îi cuprindea cu drag pe amândoi în privirea ei, unul la un sân, celalalt la alt sân.
Se încuraja că de data asta va fi uşor, că oricum a mai trecut prin asta şi ştie.
A doua capcană… Căci deşi ştia ceva despre alăptare, nu ştia despre alăptarea în tandem. Și erau aşa de frumoase imaginile, blogurile cu mamele care alăptau în tandem, îşi dorea să fie ca ele. Nu-i venea să creadă că acum este şi ea o mamă care alăptează în tandem aşa cum visase, nu-i venea să creadă că poate alăpta doi pui deodată.
Dar după primele zile de uimire, senzaţia fizică devenise un mare disconfort şi mama se simţea trasă în toate părţile şi fizic şi psihic. Copilul mare începuse să ceară din ce în ce mai mult, ori de câte ori îl vedea pe bebe mic la sân voia şi el. Cerea obsesiv de des şi de mult ca şi cum asta era singura lui variantă de a cere atenţie şi iubire (aşa cum i se părea că face bebe mic). Zilele erau lungi şi grele, o alăptare continuă, un tandem sâcâitor când cu amândoi deodată la sân, când unul după altul. Iar nopţile erau despre alăptat bebe mic. Mama îşi pierduse bucuria din primele zile şi cădea iar pe panta învinovăţirii. Repeta aceeaşi experienţă în care sigur a greşit undeva, ceva nu se potrivea cu ce aştepta ea iar acel ceva devenise mai mult decât putea să ducă. Se simţea sufocată, sfâşiată, ruptă în doua şi în timpul fiecărui alăptat şi în timpul zilei când nu ştia cum să se împartă intre cei doi.
Au urmat șase luni ca un carusel când cu zile magice, în care i se părea cel mai minunat lucru să-şi alăpteze puii, când cu zile urâte în care ar fi vrut să-i azvârle de la sân. I se părea că tot tandemul ăsta e o mare păcăleală, că în realitate e solicitant şi epuizant fizic şi psihic. Disconfortul devenise mai mare decât bucuria şi în ultimele luni visa doar la înţărcarea celui mare.
Înţărcarea a fost un alt moment de eşec şi învinovăţire, căci nu ştia cum să-i spună NU copilului mare.
Sau poate în spatele pretextului de a-l proteja, în sinea ei, îi era frică să pună capăt alăptării copilului mare. Căci pe cat de greu a fost începutul alăptării pe atât de greu i se părea să renunţe la această reuşită.
Se identificase cu succesul alăptării, credea că era mamă doar pentru că alăpta şi să nu mai alăpteze era egal cu a nu mai fi mama.
Însă ajunsese în punctul în care îi era mai greu să susţină alăptarea în tandem decât să înţarce. Înţărcarea a fost departe de a fi un proces lin şi uşor cum era recomandat.
Se privea pe sine neputincioasă cum îl alunga disperată de la sâni pe cel mare, cum explicaţiile nu funcţionau pentru vârsta lui de doi ani şi două luni. Se simţea sufocată şi devenea furioasă faţă de copilul mare şi faţă de ea. A fost o înţărcare cu ţipete, crize, mult plâns şi reproşuri şi la el şi la mamă. Si durerea era şi mai mare şi mai greu de suportat când cel mic (de șase luni deja) continua sa fie acceptat în braţele mamei şi alăptat.
Încet, încet a urmat o nouă etapă în care alăptatul celui mare a fost înlocuit cu mai multă atenţie şi afecţiune, timp special şi confirmări de iubire. Si a fost mai bine, mama şi-a dat seama că poate să-l iubească pe cel mare şi fără să-l alăpteze, că iubirea de mamă se poate manifesta într-o mulţime de alte forme.
Ca să nu repete o înţărcare la fel de dureroasă, a simţit că cel mai bine este să-l înţarce pe bebe mic în jurul vârstei de un an şi două luni. Nu a fost nici acum înţărcarea perfectă căci şi bebe şi mama iubeau momentul de alăptare care era doar al lor. Dar mama ştia sigur că nu vrea să mai repete trauma unei înţărcări la o vârstă mai mare a copilului şi cu multă blândeţe şi ţinut în braţe a înlocuit alăptatul. Si a fost mai bine pentru toţi.
Mama continua să se viseze înconjurată de copii, aşa că, imediat după înţărcarea lui celui mic, i-a anunţat că vor mai avea un frăţior. Nu au părut să înţeleagă mesajul, şi-au văzut mai departe de certurile şi lupta lor. Căci viaţa ei de Mmmă devenise una cu multe tantrumuri, certuri, o viaţă în care exista ori un copil, ori altul. Se simţea ruptă şi nu ştia cum să se împartă mai bine între cei doi.
Și mama a simţit că al treilea copil va veni cu o soluţie magică pentru ca toţi să devină un întreg.
A treia minune de băiat a venit pe lume într-o noapte de iarnă cu fulgi calzi de zăpadă. A venit cu atâta blândeţe şi linişte în gălăgia lor încât toţi l-au privit tăcuţi şi fascinaţi. A adus echilibrul şi legătura care le lipsea.
La el, subiectul principal nu a mai fost alăptarea. Era deja mamă când a venit el. Pe cât de mult s-a pierdut în alăptare la primii doi copii şi s-a agăţat de ea ca fiind validarea ca mamă, pe atât de puţin a contat la al treilea copil. Căci acum nu mai era vorba despre alăptare, diversificarea perfectă, purtat în brate în diverse sisteme, scutece textile, playful parenting şi alte forme ca şi cum ar fi unicul adevăr.
Acum era despre a fi mulţumită de ea, indiferent de ce alegeri făcea.
A ales ca înţărcarea să fie în jurul vârstei de opt luni pentru a putea reveni la serviciu. A fost asa cum a trebuit să fie, şi mama şi el au avut acelaşi ritm. Amândoi erau mulţumiţi şi şi-au luat din alăptare atât cat au avut nevoie fiecare. La al treilea copil, a înţeles că validarea ei ca mamă nu vine din alăptarea cu orice preţ, nu vine nici din alăptarea prelungită (orice înseamnă asta pentru fiecare) nici din alăptarea scurtă ci vine doar din interiorul ei, din mulţumirea de sine.
Am scris această poveste despre alăptare pentru a-i spune ”Mulţumesc” acelei mame minunate! Si a-i aminti ca înainte de a fi sursa de hrană şi iubire pentru copii ei, ea este sursa de iubire şi mulţumire pentru ea însăşi!
