Viața prin ochi de cățel
Mă numesc Zuza şi am 10 ani. Sunt o cățeluşă de talie mică, înțeleaptă şi cuminte. Azi vă povestesc ce înseamnă viața de câine într-o familie cu copii.
Atunci când am ajuns eu în casa alor mei, era linişte si pace. Cei doi oameni se învârteau în jurul meu ca doi părinți minunați, mai puțin partea cu vizitele la veterinar sau cea cu interdicția de a face pipi pe covoare. Oricât aş fi încercat să-i conving că e firesc să faci pişu pe covor pentru că se absoarbe, ei insistau că nu e aşa. Până la urmă am cedat eu – fiind mai înțeleaptă. Plimbările prin parc, joaca, scărpinatul şi vacanțele erau literă de lege în viața noastră relaxată. Aş putea spune că eram fericiți.
Apoi s-a întâmplat ceva…
Când aveam eu aproximativ 1 an şi jumătate, mama mea umană a început să se comporte bizar. Mânca non-stop, alerga la toaletă şi dădea la rațe – mă îngrijora perspectiva că ar fi putut mânca otravă de şobolani de pe jos, deşi am observat că oamenii trec pe lângă bunătățile de pe trotuar destul de indiferenți, spre deosebire de noi, câinii. Apoi m-am lămurit! Era gravidă! Mă giugiulea destul de mult, mi-a băgat pe gât tone de medicamente contra paraziților, m-a tuns. Asta n-a fost prea plăcut, ba chiar destul de jenant. Îmi spunea că las păr. Aşa, şi? E normal! Însă cum cu gravidele nu te pui nici măcar în lumea patrupedelor, am tăcut din gură cu stoicism şi am răbdat… Culmea e că nu a fătat – pardon, născut – după două luni, cum mă aşteptam eu. I-a luat nouă!!! Vă puteți imagina aşa ceva? Eu una, nu. Între timp, au amenajat camera puiului. O canapea pufoasă, nou-nouță trona acolo. Pentru prima dată în viața mea, mi s-a interzis să mă urc pe ea. Atunci m-am speriat cu adevărat de ceea ce urma.
A venit acasă
Mirosea a spital, a lapte, a pui de om. Era înfofolit într-o păturică. Mi-era cam teamă de mama mea pentru că ştiu clar cum sunt ele când au pui nou-născuți. Cu toate astea, în loc să mă atace, mi-a arătat puiul, m-a lăsat să-l studiez de aproape şi mi-a dat să-i miros un picioruş. Really?! De când a devenit un privilegiu să miroşi picioarele cuiva…? OK, recunosc, miroseau destul de bine. Aşa că l-am lins scurt şi discret, să înțeleagă mama că nu i-am pus gând rău. Am stat alături de ea zi şi noapte. Nu e o figură de stil! Mă trezeam noaptea şi ne plimbam împreună prin casă să adormim puiul. La noi nu e aşa. Stai în cuib şi ăia mici sug şi dorm. N-au colici şi nici nu trebuie spălați în cădiță. Pur şi simplu îi lingi. În fine, o specie ciudată oamenii ăştia, însă totuşi simpatici.
Momentul 0
Cât nu putea umbla puiul, era totul în regulă. Mai apoi, însă, situația s-a agravat. Puiul de om mă găsea oriunde m-aş fi ascuns. Mă trăgea de blană. Îmi țiuia jucării în urechi. Mi-a mâncat o bobiță din castron (nu m-am supărat, având în vedere fierturile sinistre, pasate pe care le primea el). M-am enervat o singură dată, când a încercat să-mi scoată un ochi. L-am lătrat tare, s-a speriat. Mami ne-a muştruluit pe amândoi deopotrivă şi aşa am căzut de acord să nu ne mai facem zile fripte reciproc. Tot atunci mi-am dat seama că nu mai sunt copil, ci un fel de mătuşă a acestui pui. Începuse să umble şi când ieşeam din parc se îndepărta de haită. Asta mă scotea din minți! Pentru că femela umană stătea liniştită pe bancă, cu alte femele umane, greul l-am dus eu. Alergam după pui, încercam să-l aduc înapoi. A fost greu, tare greu. Nu mai aveam timp de nimic! Partea frumoasă au fost pluşurile. Care, după o vreme, deveneau ale mele, aşa m-am ales cu foarte multe jucării care l-ar face să se înverzească de invidie pe orice câine din lume.
E mare acum
Se pare că specia umană acceptă puii în haită pentru foarte mult timp. Puiul nostru are deja 8 ani. La cei 10 ai mei, îl întrec în înțelepciune. Dar s-a mai domolit şi el. Uneori, mă scoate la pipi. Îmi dă să mănânc. Încearcă să mă dreseze. Umilitor, din nou. Înțeleg cam tot ce mi se spune, dar de ce m-aş aşeza în fund pentru o bucățică de piept de pui?! În fine, ştiu că mă iubeşte pentru că ultima dată când m-am îmbolnăvit m-a ținut în brațe el la veterinar când mi-au făcut afurisitul ăla de antibiotic. Ce nu înțeleg eu e de ce există atât de multe haite de oameni fără câini? Mai ales că, ori de câte ori mă duc să-l iau de la şcoală pe al meu, năvălesc pe mine copiii şi e clar că şi-ar dori şi ei un prieten ca mine.
