István Lőrincz: Sunt eu, Regele aventurilor!

regele aventurilor

“Au fost zile când dimineața ne jucam macao în camera lui, la prânz mâncam prăjituri în Bulgaria, iar seara plimbam patrupezii familiei în spatele blocului.”

“Cu cei mici m-am înțeles dintotdeauna. Am o metodă sigură de a le intra în grații: intru în pielea lor și mă comport ca atare,” ne spune István, om serios de aproape 42 de ani, cu preocupări la fel de serioase – dacă ne uităm în CV-ul lui scrie că a fost (și uneori mai este) redactor, editor, redactor-șef, reporter, cadru didactic, traducător ocazional, director, foto-reporter, art-director, administrator de firmă, consultant de relații cu presa. Eh, dar oricât ar fi el de serios, e și tatăl lui Tudor, alături de care se distrează cot la cot inventând cele mai trăznite activități și distracții. Dar mai bine să-l lăsăm chiar pe el să continue.

Copilul meu are șase ani si un pic. E băiat și îl cheamă Tudor. OK, sunt tată de șase ani și un pic, și întrebarea este prin ce mă face asta mai deosebit față de alte milioane de tați din lumea asta? Prin absolut nimic, dar pentru fiul meu, eu sunt “TATI”. Și asta este suficient ca să fiu deosebit… de încântat.

Vă supun atenției prima probă la dosar care să-mi confirme declarația:

Scrisoarea lui Tudor către părinții lui. O redau mai jos.

“TUDOR O IUBEȘTE PE MAMI DAR SĂ NU UITĂM DE- TATI FINCĂ TATI ESTE REGELE AVENTURILOR.”

Nu mai râdeți, minți sucite și pervertite de ani și experiențe adulte! Desigur, prima reacție a mamei sale a fost: “Ce știe copilul și ar trebui să aflu și eu cât mai repede?” Apoi, bineînțeles, și-a pus întrebarea, de altfel foarte gustată de prietenele ei pe Facebook,”Oare e cazul să divorțez?” Lucrurile sunt mult mai inocente decât par la prima vedere și sunt curat ca lacrima. Copilul meu mă vede superb, puternic, invincibil, înțelept, un erou. Ce mi-aș putea dori mai mult de atât?

Parcul e clubbingul copiilor

Latura mea aventuroasă se manifestă în mici devieri de la rutina zilnică din care încerc să-l scot pe Tudor, dar și pe mine, din când în când. Nimic grandios. Aproape niciodată și nimic periculos.

Toți mergem în parc. Toți cei ca noi. Parcul e clubbingul copiilor, și cu toate că mi-e greu să admit, a devenit și un fel de Club al Taților cu Copii sub 10 Ani. Deja ne salutăm discret la intrarea locului de joacă și evităm instinctiv colțul în care campează bunicii zeloși ai nepoților care anterior l-au cunoscut pe odorul nostru în circumstanțe nu tocmai plăcute pentru ei. Apoi scoatem arsenalul din rucsac și evaluăm terenul. Eu fac parte din grupul membrilor (deja) relaxați. Să-i vedeți pe cei care au copii sub patru ani, toți cu ochii mari și alerți la mișcarea brauniană de pe terenul de joacă. Știu bine ce simt pentru că, nu de mult, eram în pielea lor. Jur că puteam prezice traiectoria unui copil mai mare pe trotinetă cu trei minute înainte de a se fi lansat cu ea. Alianțele s-au făcut cu mult timp în urmă. În general băieții sunt cu băieții, fetele cu fetele. Se fac schimburi. De jucării, de idei, de replici, de viruși și chiar de lovituri. Întocmai ca în lumea adultă.

1001 aventuri, de dimineața până seara

Dar să revin la natura mea aventuroasă. Tudor știe că, ori de câte ori ne permite timpul, vom merge altundeva. Uneori, chiar dacă pornim spre parc, schimbăm destinația fără niciun avertisment și ajungem la Dunăre sau într-o pădure cu un lac, alteori facem un scurt ocol și ajungem la un râu ca să lansăm bărcuțe de hârtie. Au fost zile când dimineața ne jucam macao în camera lui, la prânz mâncam prăjituri în Bulgaria, iar seara plimbam patrupezii familiei în spatele blocului. Pentru el toate astea sunt super-aventuri.

Uneori ne plimbăm cu bicicletele, cum face toată lumea, pedalând de jur înprejurul lacului. Însă este mult mai aventuros și mai distractiv să ieșim de pe pistă și să ne dăm pe locul unde iarna ne dăm cu sania. Prima dată a fost mai greu, dar asta doar până când a descoperit că frânele sunt utile nu doar pentru a opri bicicleta, ci și pentru sfidarea legii gravitației.

După cum vedeți, nimic ieșit din comun pentru regele aventurilor.

Pe el îl încântă cel mai mult faptul că facem chestii din acelea “de care nu e bine să îi povestim acasă lui mami”. Dar cum intrăm în casă mă și dă de gol. Instant.

Uneori, dar mai ales în acele ore pe care le petrecem împreună, mi se oferă iluzia că sunt cea mai importantă ființă din viața lui. Dar nu mă autoamăgesc… Toate mamele de pe lume știu de ce. Dar important este că sunt, așa cum pentru mine era tatăl meu, un reper. Un fel de a doua roată la căruță. Și sper să merg cu el în direcția cea mai potrivită și drumul ales de mine să-i fie pe plac.

Nu de puține ori, când puștiul meu încearcă să obțină de la noi o nouă jucărie sau 10 minute extra la calculator, fac apel la amintirile mele despre tata ca să îi dau răspunsul potrivit. Eu eram “băiatu’ lu mama”, iar pe tata cu greu îl convingeai că jucăriile fac parte din viața de zi de zi a unui copil. Așa se face că ținta mea era în primul rând mama, apoi bunicii. Cu tatăl meu am realizat că trebuia să negociez. Mă și văd în pielea lui Făt Frumos care muncea câte un an și primea la schimb vreo chestie absolut banală care se dovedea foarte utilă doar atunci când se înfrunta cu balaurul. Așa și eu, pentru fiecare jucărie pe care o voiam obsesiv, el îmi dădea o misiune, o sarcină de îndeplinit, o “muncă”. Și, de cele mai multe ori, aceste munci îmi luau cel puțin câteva zile. Așa mi-am plătit prima mea bicicletă, schiurile cu talpă de plastic în clasa a V-a, racheta de tenis fabricată în Polonia la vârsta de 12 ani (nu în China), patinele de hochei și crosa la 14 ani. Din păcate, în acel an Mureșul n-a înghețat suficient de bine încât să profit din plin de ele, iar în anul următor mi-au crescut picioarele cu aproape trei numere.

Acum știu că tatăl meu nu încerca nici să ma exploateze, nici să ma descurajeze ca să nu-mi cumpere chestii. Voia doar să mă responsabilizeze, să mă învețe că orice obiect, faptă sau vis are un preț și că depinde doar de mine și de cât de mult mi-l doresc ca să-l pot atinge. Cred că trebuie să menționez, măcar ca o paranteză, faptul că el încă mai crede în munca cinstită și consideră că fiecare om reprezintă suma faptelor sale. Da, tatăl meu era și rămâne un idealist incurabil. Și bănuiesc că așchia nu sare prea departe de trunchi. O fi bine, o fi rău?

Bun, și acum, eu ce mă fac cu Tudor?

Evident, nu am căzut în cap ca să repet greșelile trecutului. În primul rând pentru că a pune un copil să muncească este împotriva legii. În plus, în prezent copiii nu au timp de “muncă” din cauza programului prea încărcat. În afară de școală, ei au de făcut fișe interdisciplinare (noi aveam teme de casă, oricât de banal ar suna), au cursuri de înot și de dezvoltare personală, antrenamente de baschet, fotbal, tenis sau arte marțiale (la alegere!?), meditații la engleză, sunt înscriși la concursuri de și de… Greu să mai găsești o breșă în timp și spațiu ca să mai chinui un copil cu cine știe ce sarcini. Și, uite așa, când el vrea o jucărie începi să-ți faci griji nu de cât costă, ci de faptul că nu va avea timp să se bucure de ea. Iar responsabilitatea mea ca părinte este, în primul și în primul rând, să-i mențin starea de bine la un nivel echilibrat și constant. Și asta măcar până va începe să aibă primele dubii în legătură cu felul în care l-am crescut.

Lăsând orice glumă la o parte, eu cred că am un super-copil, ceea ce este oarecum firesc din moment ce el are o super-mamă și un tată care este Regele aventurilor.

Foto: Uncle Jeb Studio, arhiva personală

DISTRIBUIȚI
Intră în conversație ()