Bunele intenții nu țin locul dragostei. De ce părinții nu reușesc să-și iubească copiii

Iubirea părintească ajută copilul să se simtă bine și să se dezvolte armonios. Privind lucrurile din acest punct de vedere, dragostea ar trebui să fie de ajuns în dezvoltarea personalității copilului, spune psihologul Robert W. Firestone pe psychologytoday.com. În cazul ăsta, de ce părinții nu reușesc să-și iubească copiii?

Dragostea părintească include gesturi călduroase și sincere – un zâmbet sau o privire prietenoasă care transmite empatie și jovialitate -, afecțiune, respect, tandrețe, dorința de a fi tu însuți cu copilul și nu de a juca rolul mamei sau tatălui ca și armonizarea și reacțiile prompte la nevoile lui. Părinții care sunt în armonie cu copiii lor au capacitatea de a ajusta intensitatea și emoția din ton pentru a se potrivi cu starea și nevoile copilului dintr-un anumit moment.

În pruncie, armonia interacțiunii dintre bebeluș și mama lui (sau cea mai apropiată persoană) este foarte importantă pentru că-i asigură mediul necesar ca să învețe să-și cum controleze emoțiile și cum să devină empatic.

Doctorul Robert Firestone spune că după ce a observat familiile cu care a lucrat a descoperit multe exemple de părinți care erau bine intenționați, dar nu erau în armonie cu copiii lor și chiar le făceau rău din punct de vedere emoțional, deși credeau cu tărie că-i iubesc și le doresc tot binele din lume. Acești părinți spuneau adevărul (chiar dacă o făceau defensiv) atunci când le spuneau copiilor lor adulți care fuseseră răniți emoțional că i-au iubit și au făcut tot posibilul să le fie bine. E adevărat: au făcut tot ce au putut, dar de cele mai multe ori nu au fost în stare să vadă în copilul lor o persoană care are propriile nevoie. Indiferent cât de bine intenționate ar fi, există multe persoane care nu sunt pregătite să crească un copil.

Iată opt motive care explică de ce părinții nu reușesc să-și iubească copiii:

Mulți părinți cu o părere proastă despre sine pe care, fără să vrea, o extind și asupra propriului copil.

Dacă nu se pot iubi pe sine sau și-au format o părere proastă despre ei sau corpul lor, rușinea și negativismul se reflectă asupra acțiunilor lor și nu pot reacționa cu dragoste și tandrețe față de cele mai minunate creații ale lor. În general, oamenii care nu se plac prea mult sunt incapabili să iubească sincer alți oameni și mai ales pe copiii lor. Mai mult, e foarte posibil să proiecteze emoțiile negative asupra celorlalți și nu există „teren” mai mănos decât propriul copil.

Părinții imaturi consideră copilul o povară care-i copleșește

Li se pare îngrozitor de greu să-și asume responsabilitățile și îngrijirea constantă de care este nevoie și deseori ajung să nu-și mai sufere copiii.

Multora li se pare dificil sau intolerabil să accepte dragostea și, mai exact, cea manifestată cu atâta inocență de un copil

Dacă părintele a fost rănit emotional în anii copilăriei, va avea probleme când se va pune problema acceptării dragostei și a intimității venite din partea copilului. Amintindu-și durerea pe care a trait-o, părinții se vor distanța inconștient de urmașii lor.

Părinții au traume nerezolvate

Dacă e așa, nu vor rezona cu copiii, mai ales când aceștia se apropie de vârsta la care au fost ei traumatizați. Reacțiile lor vor fi ori de respingere, ori de recompensări exagerate. Niciuna dintre aceste reacții nu este potrivită sau constructivă. De exemplu, un părinte care nu poate suporta să-și amintească de copilăria lui tristă, poate fi răzbunător, pedepsind copilul atunci când plânge. Un alt părinte poate suprima această durere în mod opus – prin a-și răsfăța și a-și proteja exagerat copilul.

Copilul le amintește că timpul trece și că sunt muritori

Asta poate cauza tensiune și chiar resentimente în părinte, iar autoprotecția și modul defensiv de a se purta poate răni direct sau indirect copilul.

Părinții tind să se folosească de urmașii lor, iar asta are efect distructiv

Ca să servească scopului său, copilul trebuie să copieze atitudinile și alegerile părintelui. Dacă acestea diferă, acțiunile independente sunt înțelese ca sfidare sau rebeliune. Părinții încearcă să-și impună mentalitatea asupra copiiilor pentru că nu-și pot trăi viața prin ei dacă sunt diferiți. De exemplu, dacă ești o persoană religioasă, iar copilul tău este ateu. Sau dacă tu ești socialist, iar el liberal, copilul nu mai servește intereselor tale. Evident, impunerea propriilor mentalități are efecte devastatoare. Fiecare copil este programat genetic să fie diferit și are un destin unic.

Lipsa dragostei și a atenției în copilărie îi face pe părinți să exagereze

Ei confundă sentimentele purternice și dorința de posesiune cu iubirea sinceră. Copilul îngrijit de un părinte care a fost lipsit de iubire, nu se va simți însă observat, înțeles sau protejat și va deveni refractar la atingerea fizică. Atingerile unui părinte imatur sunt percepute ca posesive, ca niște tentacule care-l secătuiesc în loc să-l aline. Acest gen de părinte îl va face să se simtă prins într-o capcană sau sufocat într-o relație mai târziu în viață. Ca adult, poate începe să resimtă afecțiunea ca pe o durere fizică sau psihică.

Din cauza unui stil inadecvat de parenting, mulți copii capătă trăsături de caracter neplăcute sau intolerabile

Ei pot deveni rebeli, sfidători, neascultători, enervanți, pretențioși, ostili sau pur și simplu neplăcuți. Chiar dacă ei sunt principalii vinovați pentru acest comportament, părinților li se pare greu să iubească – sau măcar să placă – un asemenea copil.

CONCLUZII

Majoritatea părinților cred că-și iubesc copiii, dar ceea ce simt în interior ar trebuie să aibă o componentă externă care să se reflecte asupra acțiunilor ca să aibă efecte positive asupra copiilor lor. Intențiile bune nu țin locul dragostei benefice, care poate fi dăruită de un adult independent și sănătos din punct de vedere psihologic. Atât intenția, cât și capacitatea de a iubi sunt necesare pentru a sprijini copilul în drumul către maturizare.

Presupunerea că toți părinții își iubesc copiii, mai ales mamele, reprezintă o parte fundamentală a sistemului și sufletul familiei și al societății. Deseori, acest mit are efecte adverse, care conduc la un comportament tensionat între membrii familiei.

Îți recomandăm și cărțile lui Alfie Kohn, disponibile AICI.

 

DISTRIBUIȚI
Intră în conversație ()