„Cireşe amare”, povestea emoţionantă a românilor plecaţi la muncă în străinătate

"Cirese amare", o carte ce surprinde drama romanilor plecați la munca în strainatate
"Cirese amare" - Liliana Nechita | Totul despre mame
“Cirese amare”, o carte ce surprinde drama romanilor plecați la munca în străinătate

“Acum avem de toate, dar ne-am pierdut pe noi”

Cred că sunt foarte puține familii din România care să nu aibă vreun membru direct sau din familia extinsă plecat la muncă în străinătate. Mă număr şi eu printre cei care cunosc destul de bine povestea unor oameni ce au părăsit meleagurile natale cu speranţa unui trai mai bun, luând în urmă cu 5-10-15 ani calea străinătăţii. Dar nu am pătruns într-atât de mult în mintea şi în sufletul vreunuia dintre ei aşa cum am reuşit s-o fac citind cartea “Cireşe amare”, scrisă de Liliana Nechita şi publicată recent la Editura Humanitas.

Liliana Nechita, mama nevoită să plece

Povestea cireşelor amare nu este povestea explicită a unor fructe gustoase, dar nu la fel de răspândite ca surorile lor mai dulcege, ci povestea emoţionantă a Lilianei Nechita, o mamă care pleacă în Italia pentru a-și ajuta familia, compusă din cele două fiice şi din mama sa. Aflată într-o depresie pricinuită de situaţia materială precară şi cu gânduri clare de suicid, Liliana ajunge să-şi părăsească ţara la sfatul fetei celei mari, însărcinată cu primul copil. Plecarea Lilianei în Italia are loc în noiembrie 2006, cu gândul că va fi vorba de o perioadă relativ scurtă, trei luni, cel mult şase, dar timpul trece nemilos, situaţiile se schimbă constant, iar şederea se prelungeşte.

“Acasa” sau cuvântul care doare

Cartea este formată din aproape 200 de scrisori mici, scrise succint, dar cu zvâc, cărora li se adaugă încă câteva scrisori nenumerotate, ce te fac să înţelegi mai bine drama multor români plecaţi la muncă în Italia. Ele sunt obsesiv marcate de cuvântul “acasă” şi, de multe ori, pentru “acasă” este folosit un sinonim, “România”. Epistolele par a avea ca destinatar un personaj imaginar, dar lasă şi impresia că sunt file dintr-un jurnal, care reuşeşte să creioneze foarte bine şi societatea italiană, cu bune şi rele.

Bătrânii Italiei nu sunt la fel ca bătrânii României, bărbaţii italieni nu sunt la fel ca cei de acasă, păstrând mulţi dintre ei metehnele perioadei când erau încă semeţi şi în putere, iar femeile din Peninsulă poartă cu ele nonşalanţa unei vieţi lipsite de griji. Personaje providenţiale, de genul părintelui Leonello sau al bătrânilor cu inima blajină pentru care Liliana lucrează sunt luminiţele cărţii şi nu ne lasă să ne îndoim de bunătatea inerentă a fiinţei umane.

Sclavia n-a murit

În antiteză cu aceşti oameni buni sunt angajatorii sau alţi indivizi care intră în contact cu numărul mare de români ce lucrează în Italia. Dintre muncitori, femeile (majoritare, de altfel), par a fi supuse la cele mai multe umilinţe: de la agresiunile sexuale ocazionale sau repetate, până la înfometări şi înjosiri verbale. Bărbaţii români nu scapă nici ei de acest exerciţiu al batjocoririi şi ajung să fie ameninţaţi în fel şi chip, chiar cu moartea, de cei care le plătesc la finalul lunii salariul. De cele mai multe ori, angajaţii lucrează mult prea mult, în condiţii mizere, sunt plătiţi insuficient şi ajung să fie la rândul lor o marfă care se află la bunul plac al stapânilor lor.

Paginile scrise de Liliana emană regret. Nu doar regret că în timpul pe care ea îl petrece departe de copii viaţa nu stă pe loc, ci şi că fetele nu-i spun niciodată să se întoarcă. Îi dau mereu de înţeles că le e bine şi că că au atins această stare datorită ei şi banilor pe care îi trimite acasă. Regretului i se adauga durerea de a fi pierdut momente esenţiale din viaţa copiilor ei sau de a fi aflat de la mezină că ar fi fost bine să aibă şi ea părinţi, nu doar bani.

Un nou “acasă”

Cu toate astea, Italia devine uşor, uşor acasă. Senzaţia că politicienilor români nu le pasă decât de banii pe care îi trimit acasă cei plecaţi din ţară, lipsa perspectivelor în cazul unei întoarceri şi impresia că nimic nu se schimbă, toate o fac pe Liliana să aleagă să rămână în Italia, ţară ce devine o a doua casă. Noua stare de fapte nu este dublată doar de percepţia personală, ci de realitate: numărul românilor creşte acolo, bisericile altă dată inexistente se formează şi ajung la o cifră impresionantă, magazinele alimentare româneşti readuc gustul de acasă, ostoind un dor şi ajutându-i pe români să meargă mai departe cu uşurinţă.

Dar cartea Lilianei Nechita nu transmite emoţie doar celor care se identifică într-o oarecare măsură cu situaţiile prezentate în paginile sale. Este o carte ce reuşeşte să-ţi facă sufletul să vibreze, să-ţi ridice o serie de întrebări, să te facă să-ţi regândeşti viaţa, relaţiile de familie, credinţa şi timpul, aşa cum apare el nu doar pe cadranul ceasului, ci şi în răbojul personal. Cartea poate fi privită şi ca o spovedanie pe care Liliana o face către un Dumnezeu pe care nu l-a găsit acasă, dar pe care l-a căutat cu înfrigurare în Italia.

Deşi volumul poate fi perceput drept o carte motivaţională, el are doar parţial acest rol; este şi o invitaţie la regândirea relaţiilor interumane, a valorizării prezentului, dar poate fi privit şi ca o carte ce invită la depăşirea barierelor. Fixarea unui ţel şi atingerea acestuia prin mijloace diferite, personalizate, este unul dintre mesajele cărţii. Iar un alt mesaj extrem de important ce reiese din scrisorile Lilianei este cel de regăsire personală. Aşa cum spune chiar autoarea, “acum avem de toate, dar ne-am pierdut pe noi”. Iar noi suntem cu toţii la fel ca nişte cireşe amare: fructe bune şi rare, pe care trebuie doar să ştim când să le culegem.

Liliana Nechita (Angheluţă) s-a născut în 1968 şi lucrează de opt ani în Italia. În 2013 a publicat, prin intermediul revistei Avantaje, testimonialul Exodul mamelor, care a stat la baza documentarului cu acelaşi nume realizat de Irina Păcurariu pentru Televiziunea Română. A fost laureată a Galei Premiilor Femeia Anului 2013 pentru promovarea şi apărarea drepturilor femeii.

DISTRIBUIȚI
Intră în conversație