Cu sinceritate despre minciunile copiilor

TOTUL DESPRE MAME

De ce mint copiii – Cum pot încuraja parinții sinceritate, de Paul Ekman, traducere de Ilinca Halichias, Editura Trei, 2011

Volumul De ce mint copiii? mi-a amintit încă din titlu de serialul Lie to me. Îl cunoaşteţi probabil, este vorba de un psiholog, expert în analiza limbajul corpului şi a microexpresiilor faciale, care îi ajută pe băieţii buni de la FBI să îi prindă pe cei răi. Nicio minciună și nicio prefăcătorie nu îi scapă domnului Cal Lightman.

Paul Ekman, autorul cărţii publicate de Editura Trei, De ce mint copiii – Cum pot încuraja părinţii sinceritatea, este un fel de Dr. Lightman, însă fără să fie personaj de serial. Profesor de psihologie la University of California Medical School în San Francisco, a cercetat timp de mai bine de treizeci de ani emoţiile, minciunile şi expresiile faciale umane. A instruit avocaţi, judecători, poliţişti, membri ai FBI şi ai US Secret Service, psihiatri şi psihologi despre fenomenul minciunii. Iar acum, împreună cu soţia sa, Mary Ann Mason Ekman, avocat şi istoric, publică acest volum special, adresat numai şi numai părinţilor. Este ca şi cum ai avea propriul expert FBI care să te ajute să îţi cunoşti copiii mai bine. Nu e tare?

Pe modelul „ce bine că nu mi se întâmplă doar mie, uite că se poate şi la case mai mari”, autorul porneşte de la un caz concret: „Am aflat că fiul meu vitreg, Tom, atunci în vârstă de treisprezece ani, mă minţise. El dăduse o petrecere într-o noapte de vară la cabana noastră din Inverness. (…) Am presupus imediat faptul că petrecerea trebuie să fi avut loc când atât soţia mea, cât şi eu am fost nevoiţi să ne petrecem o noapte în oraş, din cauza unor afaceri. Şi iată-mă aici, se presupune că una dintre autorităţile de top în detectarea minciunilor – în mijlocul redactării unei cărţi despre copii şi minciună – nici mai mult, nici mai puţin decât înşelat de propriul meu fiu!”

De minţit cu toţii minţim, într-un fel sau altul. Este în natura noastră umană. Şi nu, nu mă puteţi contrazice, ne-a explicat-o chiar Paul Ekman, care clasifică minciunile în mai multe categorii – gogoşi, trucuri şi fanfaronade – adăugând o lumină nouă asupra minciunii. Astfel, el vorbeşte despre tăinuire, sau ascunderea adevărului, despre minciuni care ar putea fi acceptabile, despre acest tip special de minciună, numit înşelăciune, sau despre minciuna folosită pentru a-i proteja pe cei dragi (cu dilemele este sau nu minciună, este sau nu este morală?).

În cazul în care și tu te întrebi „Dar de ce copilul meu pare că minte mai mult decât oricare alt copil pe care îl cunosc?” afli și un posibil răspuns. În primul rând, nu poţi şti niciodată cu siguranţă cât de mult minte copilul altei mame. Nici tu nu ai trâmbița un asemenea adevăr despre copilul tău în gura mare, nu-i aşa? În al doilea rând, trebuie să ştii că minciuna are şi ea cauzele ei. Autorul atacă legătura dintre numărul de minciuni spuse şi nivelul de inteligenţă al mincinosului, despre neadaptarea la mediu ca o posibilă cauză a minciunii, despre dorinţa de a-i controla pe cei din jur cu ajutorul acestor fanfaronade create de copil şi despre un subiect extrem de sensibil şi interesant: influența grupului – pot prietenii nepotriviţi să facă din copilul tău un mincinos?

Nici nu îmi mai amintesc când m-am confruntat prima oară cu o minciună spusă de fiul meu. Ştiu însă că era mic de tot şi că ne-am amuzat copios. Cum putea o mutriţă atât de drăgălaşă şi un pitic aşa ca el să mintă atât de senin? Minciuna la diferite vârste este un capitol generos în acest volum. Copiii mici păcălesc şi fac farse fiind extrem de încântaţi, dar tehnicile de „perfecţionare” a minciunii evoluează şi ele odată cu vârsta, deoarece aptitudinile pentru minciună necesită şi controlul emoţiilor. Autorul explică: „Un mincinos bun are capacitatea să invoce emoţii pe care nu le simte, să sune şi să pară calm, interesat, mulţumit sau orice sentiment necesar pentru acea minciună. La fel de important, mincinosul trebuie să fie capabil să ascundă semnele de emoţie care ar putea să îl trădeze.” Iată de ce perioadei adolescenţei şi a minciunilor ei atât de nuanţate, bine ticluite sau chiar arogante, i se acordă un capitol aparte în acest volum, Cum vede un adolescent minciuna.

Dar oare nu suntem şi noi, părinţii, de vină pentru toate minciunile copiilor? Acele minciuni de conveniență, așa numitele minciuni nevinovate, ar putea să însemne puţin pentru adulţi. Dar copiii, care au o perspectivă mai puţin sofisticată, probabil că le-ar vedea că adevărate minciuni. „Şi părinţii trebuie să ia în considerare cât de des şi în ce fel îşi mint copiii. Pentru a ne proteja copiii de ceea ce noi, ca adulţi, considerăm duritatea şi nedreptatea lumii, deseori ne minţim copiii mai des decât este necesar”, ne spun cei doi autori.

Citiţi volumul De ce mint copiii pe îndelete. Vă va ajuta să vă înţelegeţi şi să vă ajutaţi copiii să devină adulţii frumoşi şi responsabili pe care vi-i doriţi.

Găsiţi acest volum pe rafturile librăriei virtuale TOTUL DESPRE MAME. Acum nu vă rămâne decât să vă pregătiţi o cană de ceai, să vă aşezaţi în fotoliu şi să citiţi liniştiţi preţ de cinci minute, până când copilul se trezeşte, vrea să facă pipi sau toarnă borcanul de miere pe pisică.

Îți recomandăm să te uiți și la acest video

Te-ar mai putea interesa

Te-ar mai putea interesa