Sunt temele pentru acasă într-adevăr folositoare copiilor?

Alfie Kohn adresează părinților o invitație la sinceritate în volumul „Mitul temei pentru acasă”

„Unul dintre motivele pentru care nu punem întrebări dificile despre teme este că în general evităm să punem întrebări dificile. Prea mulţi dintre noi, inclusiv unii din domeniul educaţiei, par a-şi fi pierdut capacitatea de a se indigna”, afirma Alfie Kohn în volumul „Mitul temei pentru acasă – De ce copiii noștri primesc prea multe sarcini inutile”.

Faptul că în fiecare dintre cărţile sale autorul schimba perspectiva şi pune copilul în centru nu este o noutate.

De data aceasta, însă, Alfie Kohn invită părintele să (re) intre în jocul copiilor: să conteste, să întrebe, să reia seria de ce-urilor

De ce le dăm copiilor teme? Sunt ele cu adevărat folositoare? La ce? Şi continuă Alfie Kohn: Pe ce îţi bazezi răspunsurile? Pe argumente reale sau pe pasivitatea şi obişnuinţa de a lua lucrurile de bune, atitudine dobândită, ei bine, în anii de şcoală?

Abordarea diferită şi contestatară pe care o are autorul american vizavi de parenting şi educaţie nu îmi era necunoscută.

O întâlnisem deja în volumele „Pedepsiţi prin recompense” şi „Parenting necondiţionat”, precum şi în cadrul conferinţelor pe care le-a susţinut la Bucureşti în 2013 și 2014. Ştiam că a fost numit de revista TIME “poate cel mai vehement critic din ţară la adresa ideilor fixe din educaţie legate de note şi punctaje la testări”.

Şi totuşi am început să citesc „Mitul temei pentru acasă” cu îndoială părintelui: ce altceva poate asigura succesul copilului la şcoală dacă nu învăţatul şi, in extensio, temele pentru acasă?

Despre puterea (şi comoditatea) obişnuinţei

Inevitabil, când ai în mână o astfel de carte, care anunţă încă din titlu că îţi va pune la îndoială cutuma, primele cincizeci de pagini lupţi cu tine însăţi – să te deschizi, să laşi deoparte ceea ce ştiai despre succes, despre învăţare, despre educaţie.

Un exerciţiu nici pe departe uşor, dacă ne gândim numai la felul în care, în toţi anii de şcoală, am fost educaţi (obligați?) să abordăm reuşita. Cât de uşor este, în aceste condiţii, să te opreşti şi să reconsideri ceea ce ai luat de bun o viaţă?

Ce fel de copii ne dorim?

Cu siguranţă, fiecare părinte îşi doreşte pentru copilul său „succesul”. Definiţia acestuia nu este însă aceeaşi pentru toată lumea. Un copil devenit „adult de succes” poate însemna extrem de multe lucruri în accepţiunea diferitor persoane. „Ce fel de copii ne dorim?” întreabă autorul şi nu este o întrebare retorică, este cea care dă cheia în educaţie şi a felului în care părinţii şi profesorii deopotrivă se raportează la educaţie, la succes.

Ne dorim copii (auto)disciplinaţi, responsabili, care să poată munci din greu şi care să facă faţă unor sarcini de multe ori neplăcute, dar care le asigura înaintarea în ierarhia profesională, deci ne dorim pentru ei succesul? Sau ne dorim să creștem fiinţe umane complete şi nu doar simpli școlari (sau angajaţi) care trebuie să înmagazineze cunoştinţe şi să execute sarcini, ci oamenii vii care se bucura de viaţă?

Este şi aceasta o formă de succes? În perspectiva lui Alfie Kohn, răspunsul la această întrebare este cel care ajută poziţionarea corectă faţă de procesul învăţării şi, implicit, faţă de temele pentru acasă.

Sunt temele premiza succesului?

În lumina răspunsurilor pe care ni le oferim întrebărilor de mai sus putem reconsidera sincer importanța temelor pentru acasă. Alfie Kohn merge şi mai departe cu îndemnul la introspecţie către parintele-cititor, pe care îl îndeamnă să îşi răspundă la şi mai multe întrebări: oare temele m-au ajutat cu adevărat să intru la liceul pe care l-am vrut? Oare lecţiile pentru acasă sunt singura condiţie care asigură succesul în viaţă?

Şi dacă răspunsul este „da”, autorul continuă: sunt temele cu adevărat importante la absolut toate materiile, indiferent de pasiunile, talentele sau lipsa aptitudinilor copilului? Este nevoie de o cantitate cât mai mare de teme şi de la o vârstă cât mai mică (clasa zero)? Dacă da, cum definim „importanța”?

În raport cu ce? Cu dezvoltarea personală a copilului sau în raport cu sistemul de notare şi, implicit, rezultatele foarte bune la testările naţionale? „Întrebări dificile”, aşa cum le numeşte autorul. Întrebări care, la o primă vedere, pot arunca părintele, şi aşa debusolat, într-o lume şi mai mare a dilemelor.

„Studiile ne demonstrează…” Chiar aşa să fie?

Multe întrebări şi grele, care pot „cere” un singur răspuns, din partea cititorului, cel comod: „studiile ne demonstrează…” O treime din acest volum este dedicată studiilor care, aparent, certifica importanța temelor pentru acasă în succesul procesului educativ.

În sprijinul temelor pentru acasă, a studiului individual în detrimentul orelor libere, de joacă sau activităţi cu familia, mulţi părinţi şi educatori aduc concluziile studiilor în domeniul cercetării în ştiinţele educaţiei.

Studii ale căror concluzii le înghiţim de-a gata, fără a cerceta în amănunt dacă ceea ce afirmă ele reprezintă cu adevărat şi rezultatele lor. O treime din carte demonstrează că în majoritatea cazurilor concluziile studiilor pe care le invocăm şi în baza cărora se crează politici educaţionale sunt total opuse sau neconcludente în raport cu rezultatele lor.

Este unul dintre puținele volume din domeniul educaţiei în care se atrage atenţia, documentat, asupra „discrepanței dintre rezultatele şi datele de la care porneşte un cercetător, sau între descoperirile atribuite unor analize şi ce spuneau de fapt acestea.”

Cartea poate fi cumpărată de aici.

„Ai face bine să te obişnuieşti” sau despre pasivitatea dobândită de mici

Nu este o carte comodă! Reacţia imediată şi de apărare în faţa tuturor acestor necunoscute ar putea fi pasivitatea,  să luăm de bun ceea ce ne spun experienţa şi „vocea experţilor”, fie să mergem pe „mai bine să se obişnuiască de mici”.

Dar iată argumentul lui Alfie Kohn împotriva acestui tip de reacţie: „Pasivitatea este un obicei dobândit de timpuriu. Încă din primele zile de şcoală suntem învăţaţi să facem ce ni se spune ca să nu intrăm în bucluc. Pentru cei care se comportă cum se cuvine se oferă recompense (…) Ca elevi, suntem instruiţi să stăm cuminţi, să ascultăm ce ne spune profesorul, să subliniem cuvintele din carte pe care trebuie să le memorăm. Curând ajungem să nu (ne) mai întrebăm dacă are sens ce ni se predă. Doar vrem să ştim ce ni se dă la teza sau la extemporal.”

În lumina acestui paragraf, perfect adevărat, care sunt răspunsurile noastre sincere întrebărilor anterioare pe şi le pune şi ni le pune autorul?

Trei tipuri majore de reacţie a părinţilor faţă de teme

Alfie Kohn aduce în discuţie cele trei tipuri majore de reacţie a adulţilor vizavi de temele pentru acasă: sunt benefice, deoarece ele întăresc cunoştinţele, copiii devin mai implicaţi şi mai responsabili etc.

Temele ocupă tot timpul copilului şi îl epuizează, dar nu am putere/curaj să reacţionez în fata conducerii şcolii, iau lucrurile ca pe o situaţie la care trebuie să ne adaptăm, pentru că şi în viaţă va fi la fel; temele sunt bune, cu cât mai multe, cu atât mai bine, deoarece îi ţin pe copii ocupaţi şi, în consecinţă departe de belele și influențe rele.

Trei tipuri majore de reacţie pe care autorul le demontează rând pe rând, argumentat, citând experienţa unor profesori care au avut curajul de a renunţa la tema pentru acasă în formula clasică.

Întrebări multe, dar şi soluţii probate

Nu este o carte pe care să o citeşti zâmbind, ba dimpotrivă. Este o carte care necesită o doză mare de curaj şi sinceritate. În noua capitole din unsprezece ni se demonstrează că perpetuam un sistem educativ îmbătrânit, neadaptat, bazat pe utopii sau informaţii false, pe comoditate şi pasivitate, pe lipsa de valoare ori slabă pregătire a profesorilor. Spre finalul cărţii te întrebi, sincer: ei bine, ce e de făcut, dacă lucrurile stau într-atât de rău? Există soluţii?

Există, se pare, şi ne sunt demonstrate cu exemple reale şi de succes adunate din diferite şcoli în care s-a renunţat la temele pentru acasă, în formula lor clasică, cel puţin. Dar pentru că aceste noi forme de organizare a claselor să funcţioneze, autorul îndeamnă încă o dată la schimbarea felului în care gândim, la întrebări şi răspunsuri sincere: „Nu se poate altfel: trebuie să ne încurajăm unii pe alţii (şi pe noi înşine) să regândim presupunerile de bază despre inevitabilitatea şi dezirabilitatea temelor. Trebuie să dezbatem meritul acestora şi, dacă suntem convinşi că temele fac mai mult rău decât bine, să ne exprimăm împotriva lor. Profesorii trebuie să vorbească despre aceste probleme cu colegii lor şi de asemenea, cu părinţii; părinţii ar trebui să vorbească la rândul lor cu prietenii lor şi cu profesorii şi cu copii lor. Împărtăşirea informaţiilor este o metodă de a ajuta acest proces să înainteze.”

Volumul „Mitul temei pentru acasă – De ce copiii noștri primesc prea multe sarcini inutile” de Alfie Kohn se găsește AICI. Acum nu vă rămâne decât să vă pregătiţi o cană de ceai, să vă aşezaţi în fotoliu şi să citiţi liniştiţi preţ de cinci minute, până când copilul se trezeşte, vrea să facă pipi sau toarnă borcanul de miere pe pisică.

DISTRIBUIȚI
Intră în conversație