Pot să fiu părintele pe care mi-l doresc pentru copilul meu!

Parintele eficient de Thomas Gordon/Totul despre mame

Află de ce vei citi şi tu cartea lui Thomas Gordon, Părintele eficient (Editura Trei, 2014)

Drumurile cu maşina printr-un oraş aglomerat cum e Bucureştiul sunt un coşmar. Drumurile cu maşina printr-un oraş aglomerat, la o oră de vîrf, cu doi băieţi de patru şi respectiv şase ani în spate sunt… hmm, sunt ceva pentru care nu s-a inventat încă un cuvânt – probabil ar fi ceva de genul coşmarotorturainfernogroazateroare.

Stau cu mâinile pe volan, atentă la semafor, la maşinile din jurul meu, claxonată de taximetristul care vrea să plece cu o miime de secundă mai devreme de la semafor, iar în jurul meu zboară jucării, creioane, ţipete de luptă, urlete de durere, strigăte de ajutor şi un radio pe care nu se mai ştie cine l-a dat la maxim. Peste toate astea, eu încerc să urlu şi mai tare: Potoliți-vă! Nu mai pot! O să fac un accident dacă nu se face imediat puţină linişte în maşină!

Mai are rost să spun că nu mă aude nimeni şi că singurul martor al faptului că am strigat şi eu în vacarmul general este durerea mea de cap?

Ei bine, e momentul să fac niște schimbări. Am citit “Părintele eficient”, volumul scris de Thomas Gordon, psiholog american nominalizat la Premiul Nobel pentru pace în anii 1997, 1998 și 1999, și am trecut la fapte.

Schimbarea – un lucru simplu, dar atât de greu de făcut

Nu voiam să mă transform definitiv în părintele pe care îl urâsem dintotdeauna: părintele care se impune doar pentru că e mai mare, strigă mai tare şi are cheia de la camera cu televizor, tablete şi jucării.

Aşa că am făcut un lucru simplu şi totuşi atât de greu de făcut. După ce am intrat cu toţii în casă, ne-am aşezat cu toţii jos, pe covor şi am discutat cu copiii mei despre această problemă.

Am discutat, adică am vorbit şi am ascultat aşa cum citisem în cartea lui Thomas Gordon:

Vorbind despre mine, nu despre ei.

Spunând ce am simţit eu cu adevărat, nu ce ar trebuie ei să simtă.

Căutând soluţii împreună, nu livrând eu soluţiile mele gata împachetate.

Practic, le-am explicat că mie mi se face foarte frică când sunt cu ei în maşină. Pentru că fac gălăgie, pentru că se bat unul cu celălalt, pentru că aruncă cu jucării, eu nu mă pot concentra la condus şi sunt în pericol de-a face un accident care ne-ar putea răni şi pe noi şi pe cei din jur. Pentru că mi-e foarte frică, începe să mă doară capul şi îmi vine chiar să plâng. Dacă situaţia va continua aşa, le-am spus, vom merge din ce în ce mai puţin cu maşina şi vom ajunge mult mai rar în parc, la bunici sau  în vizită la prietenii voştri.

I-am întrebat apoi dacă au vreo idee despre ce am putea face ca drumurile cu maşina să nu mai sperie atât de tare. Şi am tăcut, uitându-ma la ei cu o expresie mirată, plină de interes şi nedumerire. Expresia întrebătoare s-a mutat de pe chipul meu pe chipurile lor şi preţ de câteva secunde s-au gândit intens la această problemă aşezată în faţa lor.

Am putea încerca să fim mai cuminţi? a încercat marea cu degetul fiul meu mare.

O idee excelentă, am zis eu ca şi cum nici prin cap nu îmi trecuse aşa soluţie genială. Credeţi că aţi putea încerca să fiţi mai cuminţi?

Da, da, am putea încerca să nu mai ţipăm şi să nu ne mai batem în maşină.

Dar dacă uităm? a plusat cel mic.

Dacă uitaţi ce? mă fac eu că nu înţeleg.

Dacă uităm să fim cuminţi în maşină…

Hmm…. Într-adevăr asta e o problemă. Cum să facem să nu uitaţi să fiţi cuminţi în maşină?

Ai putea tu să ne aduci aminte dimineaţa, înainte de a pleca, a venit cel mare cu ideea salvatoare.

Deciziile se iau în comun

A doua zi nivelul de zgomot şi agitaţie din maşină a scăzut simţitor, iar la sfârşitul drumului m-au întrebat dacă au reuşit să fie cuminţi. I-am asigurat că au reuşit şi că de data aceasta nu îmi mai fusese deloc frică cu ei în maşină.

Concluzia: deciziile sunt luate în comun şi nevoile tuturor sunt respectate

Poate că mai discutasem cu copiii mei, de la egal la egal, în tot felul de situaţii conflictuale. dar până atunci nu ştiusem cât este de important să îi las pe ei să vină cu soluţiile. Oricât de deschisă aş fi fost, am considerat mereu că, într-un fel, este datoria mea de părinte să vin cu soluţiile. Am constat cu uimire că ei, copiii, sunt perfect capabili să găsească soluţii la problemele de zi cu zi care îi privesc. (OK, data viitoare am să îi întreb şi cum am putea face să fie pace pe tot mapamondul, cine ştie, poate chiar au o soluţie!?)

1
2
DISTRIBUIȚI
Intră în conversație