-David ce faci la laptop-ul meu? Într-un moment de slăbiciune în care aveam ceva bun la cuptor, iar George era tare obosit şi împiedicat prin casă, i-am dat parola la laptop lui David ca să se aşeze amândoi băieţii şi să asculte muzică.
Câte compromisuri mărunte nu face o mamă?!
Tare se mai rugase David de mine să-i dau parola. Acum e fericit. Problema e că umblă peste tot prin toate documentele şi pozele şi uneori cred că dă prea multe comezi deodată bătrânului meu laptop.
-De ce nu mai intră ăsta în stand-by, mama?
Simt că-mi plesneşte capul de nervi la gândul că mi l-ar putea strica, dar mă abţin să mai zic ceva. Ultima lui pasiune este să copieze din cărţile de poveşţi, dar nu pe vreun caiet ci direct pe laptop.
Astăzi a copiat asta:
Intr-o dimineata ,Winnie de Plus s-a trezit cu gandul la tort,cadouri si baloane. Nu se intampla in fiecare zi ca un urs sa se trezeasca gandindu-se la tort,cadouri si baloane. Dar in ziua aceea era aniversarea lui Plus,iar prietenii sai ii pregateau o petrecere…O petrecere de ziua mea’’.isi spunea Plus nerabdator.
A copiat aproape o jumătate de pagină.
Acum vrea să se folosească şi de diacritice, mâine va umple textul de: “î” “ţ” “ă” î” “ş”â”
Incă nu ştie prea multe despre formatare şi aşezarea în pagină, sigur va învăţa şi asta. Dar ştie să salveze documentele.
Sigur că aş prefera să scrie de mână, uneori îi dau şi câte o dictare, dar cred că şi acesta e un exerciţiu foarte bun ca să înveţe destule despre punctuaţie şi ortografie.
Tehnologia se dovedeşte utilă pentru noi. Dar nu şi jocurile. Acelea îl deturnează complet de la realitate. E mai bine fără ele, deocamdată nu are voie.
Cel mai util se dovedeşte Georgel. Când trebuie să stea cu ochii pe el, David nu se mai stimulează. E mare lucru, uneori e tare concentrat pe fratele lui.
-Mama, uite unde s-a vârât iar, George!
Mereu m-am gândit că David ar fi fost şi mai norocos să aibă un frate mai mare de la care să înveţe. Se pare că poate învăţa destul şi în preajma fraţilor mult mai mici decât el.
Nu pot spune că nu resimte gelozie. Sau poate nu e chiar gelozie, ci dorinţa de a fi mai mic, tratat ca un bebeluş.
-Mama, vreau să-mi tai şi mie banana feliute, ca lui Georgel!
Mă execut fără întrebări sau comentarii suplimentare.
Trebuie să se simtă egalul lui George. Ii voi oferi mereu asta. Este o fază pe care o va depăşi. Peste câţiva ani vom avea poveştile noastre care nu vor semăna cu cele ale fraţilor mai mici.
David creşte. Pierdută în lumea bebeluşilor, mă mir cât de mici i-au rămas unele haine. Se înalţă, dar e slăbuţ. E aşa cum mă aşteptam să fie.
Parcă mi-e greu să cred că sunt mamă de atâta vreme. Tot ce mi s-au întâmplat în aceşti mai bine de 9 ani pare uneori incredibil şi pentru mine. Dar nimeni nu poate să-si programeze viaţa. Visăm doar că va fi într-un anume fel. De cele mai multe ori nu este.
Nu e vorba că e mai rea sau mai bună, pur şi simplu lucrurile sunt diferite de expectanţele noastre.
(va urma)
