Vinovăția părinților – boala despre care nu vorbim

parinti copii vinovatie

Vinovăția părinților – boala despre care nu vorbim pentru că ne este rușine. Imaginaţi-vă că ajungeţi într-o parohie ca preot şi în câteva săptămâni descoperiţi, spre amuzamentul dvs, că aproape fiecare mirean are sentimente de vinovăție. Fiecare crede că e cel mai rău dintre toţi. Dacă ar fi mai sinceri unul cu celălalt, ar realiza că nu sunt singurii care au sentimente de vinovăție. 

Aşa e şi cu vinovăția părinţilor – boala despre care nu vorbim. Fiecare agonizează în secret: ”unde am greşit?’’, ce va păţi copilul meu pentru că am greşit?”.  Iar informaţia despre cum ar trebui să ne creștem copiii nu face decât să ne arate cât de departe suntem. Și asta ne face să ne simțim…ați ghicit, mai vinovați.

Ce să facem pentru a scăpa de vinovăția părinților – boala despre care nu vorbim puteți citi și în cea mai nouă carte dedicată părinților, lansată de Totul despre mame –  Parenting cu iubire – Descoperă-ți instinctele de părinte

Vinovăția părinților cântărește greu pentru că știu ce a fost toxic în copilăria lor

Vinovăția părinților cântărește mai greu mai ales că ştim ceea ce a fost toxic în copilăria noastră. Sau dacă nu știm la modul conștient ne simțim pur și simplu copleșiti de sentimente de vinovăție. Nu știm de unde vin, dar ele sunt acolo. Suntem prima generaţie care nu e de acord cu ce au făcut părinţii noştri cu noi. Şi de aceea suntem acum cei pentru care vinovăția părinților este o boală despre care nu vorbim. Ne simțim vinovați și nu vorbim despre asta. Nu știm cum se face asta.

Ne întrebăm în forul nostru interior cât de calificaţi suntem să fim părinţi şi cum vor fi copiii afectaţi de acţiunile noastre. Deşi ne doare, tăcem. Foarte rar ne arătăm atât de vulnerabili pe cât suntem. Aşa că trăim într-o lume imaginară în care toţi ceilalţi părinţi se descurcă mult mai bine decât noi. 

Cea mai insuportabilă mi se pare remarca menită să  consoleze părintele : ”lasă, copiii sunt rezistenţi’’. Dacă am crede-o, vinovăția ar dispărea. Din păcate, chiar fără să vrea, fiecare părinte îşi face copilul să sufere.

Fiecare părinte trebuie să facă schimbări în relaţia cu copilul sau să-şi ceară scuze

Fiecare din noi a suferit la rândul său. Modelul de părinți pe care l-am avut a fost imperfect. Iar acum avem sentimente de vinovăție față de copiii noștri. Nu știm ce ar trebui să facem și simțim că ar trebui să facem ceva diferit. Suntem generația pentru care vinovăția părinților este boala despre care nu vorbim. Suntem părinții de astăzi, copiii răniți de ieri. Ca adulți vrem să ne salvăm copiii să retrăiască ce am trăit noi.

Copilul din noi știe că i-a fost greu când era mic și nu știe cum să facă altceva decât ce a văzut. Sentimentele de vinovăție ne copleșesc. Uităm că avem soluții. Mai devreme sau mai târziu fiecare părinte poate să facă schimbări în relaţia cu copilul său. El poate chiar să-şi ceară scuze. Putem să plângem și să recunoaștem că nu le știm pe toate. Și este important să îi lăsăm și pe ei să plângă. 

Ce este sentimentul de vinovăţie a părinților?

Vinovăția şi remuşcările sunt diferite, de fapt sunt opuse. Remuşcările au legătură cu celălalt, este vorba despre a lăsa sentimentele să se vadă, despre ascultarea cu empatie şi despre dorinţa de a repara orice rău făcut.

Vinovăția, pe de altă parte, este centrată pe sine, este despre faptul că ne condamnăm singuri. Sentimentele de vinovăție sunt frica de pedeapsă. Ele ne fac să spunem: „uite, ce-am făcut, sunt un părinte îngrozitor”. Și imediat vocea critică va spune ”n-ar fi trebuit să faci asta’’. Și după asta vom raționaliza spunând: ”sunt sigur/ă că va fi bine”.

Adevăratele remuşcări sporesc dragostea. Ele nu ne lasă să renunțăm. În timp ce vina e deconstructivă, ne blochează şi înstrăinează copiii de noi.

Vestea bună este că renunțarea la vinovăția părinților – boala despre care nu vorbim e doar o chestiune de perspectivă. Iată mai jos cum se face:

1. Nu mai fiți atât de duri cu voi

Suntem oameni, facem greșeli. Și putem învăța din ele. Parentingul este un proces de învățare. Învățăm să fim părinți, nu ne naștem. ”Mi-am distrus copilul, sunt o mama rea!” ți-ai spus asta în gând? De cam câte ori până acum? Da, greșelile noastre pot avea un impact foarte mare asupra copiilor noștri. La ce ne folosește să fim atât de duri cu noi? Cu siguranță nu ca să rupem cercul în care vinovăția părinților rămâne boala despre care nu vorbim.

2. Toţi părinţii învaţă

Poate ar trebui să ne privim într-un context mai larg. Am putea să credem că de-a lungul istoriei copiii au crescut în familii iubitoare, dar nu e aşa. Cu cât mergem mai în urmă de-a lungul istoriei, cu atât mai neglijenţi erau părinţii.

În timpul epocii victoriene, părinţii nu îşi stergeau propriii copii la fund, de-asta aveau bone. Cei mai bogaţi anajau bone, în timp ce restul îşi trimiteau copiii la muncă încă de la 4 ani. Iar munca copiilor nu a fost interzisă până la mijlocul secolului al XX-lea. În perioada Renașterii, copiii erau trimişi să trăiască cu doicile lor. Acasă şi la şcoală, copiii erau bătuţi cu sălbăticie, pentru binele lor, se spunea.

Prin comparație, părinţii noştri deja ne-au îngrijit mai bine, ne-au îmbrăcat şi hrănit, dar nevoile noastre emoţionale nu au fost îndeplinite.

Ne descurcăm noi oare, cu o asemenea moştenire, să hrănim şi nevoile emoţionale ale copiilor? Suntem începători cu toţii. Sigur că ne mai împiedicăm uneori. Unora le e greu să impună limite, dar sunt empatici. Alţii relaţionează mai bine cu copiii mai mici decât cu cei mai mari. 

3. Vinovăția părinților – boala despre care nu vorbim că nu avem cu cine

Empatia se dobândeşte greu. Psihoterapeuții petrec sute de ore ascultând oamenii. Dar chiar şi ei au nevoie de antrenament. Uneori şi lor le lipseşte empatia. De ce să ne mai mirăm de noi, atunci?

Satul, despre care vorbeşte un proverb și care creşte un copil, lipseşte. Parentingul se face în privat, iar cei mai mulţi părinţi, nu au atins vreun bebeluş până la al lor. Studiile arată că ar trebui să creştem copiii în grupuri mici şi nu în familii nucleare. Astfel, un copil ajuns adolescent ar şti şi el să aibă grijă de un copil mic.

Trebuie să ştiţi că de aceea vă simţiţi obosiţi şi neajutoraţi pentru că ar trebui să aveţi parte de ajutor din partea familiei extinse. Nici un părinte nu ar trebui să fie singur acasă cu unul sau mai mulţi copii.

4. Compasiune în loc de vină

Mai este un motiv pentru care nu le răspundem copiilor aşa cum ar trebui. Și apoi avem sentimente puternice de vinovăție. Data viitoare când copilul vă calcă pe nervi, ar fi cazul să reflectaţi. Aduceţi-vă aminte cum eraţi trataţi când vă purtaţi si voi aşa, copil fiind. Veţi avea revelaţii dacă faceţi o incursiune în propria dvs copilărie. 

Această incursiune vă va ajuta să înțelegeți. Atunci când facem ceva ce îi răneşte pe ceilalţi e semn că ceva în noi cere vindecare. Cercetătorii din New York au făcut un studiu pe mame ce erau în depresie post-natală şi pe care plânsetul propriilor bebeluşi le deranja. Cele mai multe au mărturisit că au fost neglijate sau abandonate în copilărie. O altă parte și-au amintit că nu erau niciodată lăsate să plângă. Odată ce au vorbit deschis despre asta le-a fost mai ușor să se atașeze de bebelușii lor. 

O altă mamă a povestit cum, odată cu adolescenţa fiicei ei, au avut conflicte şi s-au îndepărtat una de cealaltă. Mama a început să povestească despre propria ei experienţă cu mama ei şi şi-a amintit că mama e nu i-a adresat vreodată un cuvânt bun. De aceea nu putea relaţiona corect cu propria ei fată.

Aceste mame au spart cercul, vinovăția părinților nu mai era boala despre care nu vorbim.

5. O viață fără vinovăția părinților

Un copil sănătos emoţional va protesta instant când îl dezamăgeşti. Putem să îi ascultăm pe copii chiar şi când ne jignesc. Și, în măsură în care putem, să le validăm sentimentele. Putem face asta când nu ne simțim vinovați. 

Vinovăția părinţilor nu mai este boala despre care nu vorbim, onestitatea emoţională îi ia locul în familie. Relaţiile devin mai plăcute şi casa se umple de râsete. Copiii nu ţin supărare. Nu e nevoie decât de o inimă deschisă şi de vulnerabilitate emoţională.

Ce ne face pe noi să fim părinţi buni?

Nu e vorba să luăm mereu cele mai bune decizii. Ci să ne recunoştem greşelile şi lipsa de empatie şi să avem umilinţa de a ne cere scuze când greșim.

Dar orice am face, la un moment dat ne vom răni copiii. Avem şi noi unele goluri sufleteşti pentru că am fost răniţi când eram copii, dar putem sigur avea o relaţie iubitoare cu copiii noştri dacă îi ascultăm şi le împărtăşim sentimentele.

Ce să facem pentru a scăpa de vinovăția părinților puteți citi și în cea mai nouă carte dedicată părinților, lansată de Totul despre mame –  Parenting cu iubire – Descoperă-ți instinctele de părinte. Cartea poate fi cumpărată de AICI

 

DISTRIBUIȚI
Intră în conversație ()