Ce să nu spui în prezența copilului

mama fiica discutie

Mulți părinți, bine intenționați, tind să se destăinuie prea mult în fața copiilor lor – fie că este vorba de un conflict la locul de muncă, fie că se plâng de problemele de acasă cu partenerul. Vezi în continuare ce să nu spui în prezența copilului.

Potrivit psihologilor, confidențele constante în fața copilului pot fi dăunătoare bunăstării lui emoționale pe termen lung. Și în timp ce un incident izolat, cum ar fi punerea pe tapet a unei zile proaste la locul de muncă nu-i va provoca niciun rău, discutarea regulată a problemelor de adulți, așa cum ai face cu un egal, forțează copilul în roluri nepotrivite de părinte, similare cu cele ale terapeuților.

“Copiii nu ar trebui să deservească nevoile intime ale unui părinte sau să fie plasați în rolul celor care trebuie să păstreze secrete”, spune Lisa M. Hooper, cercetător și profesor la Universitatea din Louisville, pentru www.washingtonpost.com. Ea a efectuat mai multe studii extinse privind efectele „părintificării” (transformarea copilului în părinte) – când părintele își proiectează rolul asupra copilului. În familiile divorțate, de exemplu, părinții pot cădea în capcana de a se baza pe copil ca pe un “confident” – prin dezvăluirea informațiilor private în calea respingerii tatălui / mamei sau prin faptul că îl pun pe copil să medieze conflictele.

Copii fără copilărie

De exemplu, nu este adecvat pentru o mamă să spună: “Tatăl tău nu a terminat niciodată nimic din ceea ce a început, mereu m-a dezamăgit – m-am săturat de el”, spune Juli Fraga, psiholog clinician din San Francisco. Experții cred că acest tip de comportament creează o atmosferă de neglijare, deoarece copiii se simt responsabili să se îngrijească de bunăstarea emoțională și psihologică a părintelui, în timp ce își suprimă nevoile de copii, cum ar fi jocul sau prietenia cu alți copii de vârsta lor.

Lisa M. Hooper notează că lucrurile devin problematice abia “atunci când un copil începe să împlinească rolul de prieten al părintelui, iar acesta își satisface nevoile prin copil”.

Cercetarea ei a arătat că efectele „părintificării” din copilărie pot fi de lungă durată și multigeneraționale. Într-un studiu publicat în Jurnalul de Terapie Familială, la care au participat 783 de studenți, s-a urmărit exact acest lucru – urmările pe termen lung. Astfel s-a evaluat legătura dintre rolurile și responsabilitățile subiecților din copilărie, cu starea lor psihologică de mai târziu, ca adulți. Cercetătorii au descoperit că persoanele care au experimentat „părintificarea” timpurie au un risc crescut de anxietate, depresie, tulburări de alimentație și abuz de substanțe nocive, ca adulți.

Un tată care îi cere mereu fiului său sfaturi despre relații sau i se plânge despre alți membri ai familiei, de exemplu, inversează rolurile adultului cu al copilului. Și asta pentru că se bazează pe copilul său pentru a-i oferi același tip de sprijin emoțional, pe care în mod normal ar trebui să-l primească de la un prieten de încredere sau de la parteneră.

Și, deși este adevărat că puștii care preiau mai mult din rolurile de adulți pot avea și rezultate pozitive, cum ar fi o etică profesională puternică, rezistență și auto-eficacitate, totuși în situații extreme, vei vedea copii anxioși care își fac griji pentru alții, care muncesc excesiv și compulsiv și care fac eforturi pentru a jongla între responsabilitățile de la școală și rolul de confident de acasă.

Copiii care preiau rolul părinților rămân marcați pe viață

“Un copil cuprins de sentimentul de responsabilitate foarte devreme poate purta această trăsătură cu el pentru totdeauna”, spune Gretchen Kubacki, psiholog clinician și expert în relații din Los Angeles.

În ciuda intențiilor bune, poate fi deosebit de dificil pentru părinți să știe unde să tragă linie, mai ales atunci când doresc să fie percepuți ca fiind “cel mai bun prieten” al copilului lor. În multe cazuri este vorba de propriul lor istoric cu probleme de atașament, cauzate de faptul că au fost crescuți de părinți distanți, rigizi sau neglijenți – și acum tind să supracompenseze, devenind prea implicați în viața copiilor lor.

“Prietenia este ceva reciproc, bazat pe un schimb mutual de echilibru sufletesc și egalitate”, spune Juli Fraga. Iar copiii pur și simplu nu posedă aceeași maturitate și înțelegere emoțională pe care o au adulții. Asta nu înseamnă că nu ar trebui să fii iubitor și grijuliu – ci să distingi între a fi onest și a-i acorda sprijin și menținerea unor limite adecvate.

“Ca adulți, copiii care au fost «părintificați» tind să nu aibă încredere în ei și au incapacitatea de a crede că își pot găsi calea în cele mai simple probleme ale vieții”, notează Juli Fraga. “Chiar poate eclipsa abilitatea unei persoane de a primi iubire și de a iubi ca adult, pentru că este prea periculos să lași pe cineva să intre în sufeltul tău, când sufletul tău e făcut praf”.

În cartea sa “Lost Childhoods: The Plight of the Parentified Child”, autorul Gregory Jurkovic  scrie: „copiii care își iau rolurile părinților în timpul anilor de formare sunt mai târziu afectați de neîncredere interpersonală, ambivalență, implicare în relații dăunătoare și au un sentiment distructiv ca adulți”.

“Limitele ar trebui să fie flexibile, să se extindă și să se contracte pe baza a ceea ce este adecvat vârstei”, spune Lisa M. Hooper. Este bine ca părinții să-și împărtășească întâmplările zilnice cu copiii lor, dar, în esență, este vorba despre schimbul de informații în funcție de dezvoltarea copilului.

Până la urmă parentingul responsabil nu este sinonim cu manifestarea indiferenței sau cu păstrarea pentru sine a unor informații, dar înseamnă abilitatea de a face diferența între un adult și un copil.

 

DISTRIBUIȚI
Intră în conversație ()