Anturajul copilului. Vă spuneam în nişte episoade anterioare despre bullyingul la care a fost supus David de către băieţii de pe stradă. Şi nu, nu am exagerat deloc, adică nu e cazul copilăriilor pe care le trăiam noi, pe vremea noastră. Că se mai certau copiii, că se mai supărau unii pe alţii. Nuuuu ! Aici a fost înjosire şi umilire constantă, un comportament care a pornit de la şeful de gaşcă şi s-a perpetuat la restul grupului.
Şi sunt tristă pentru copilul meu, pentru ei nu s-a întâmplat practic mare lucru, probabil. Apoi am văzut cum sunt ei de fapt. Lucrez în ture la serviciu şi de multe ori ajung seara la 10 acasă.
Îi aud de departe la 10 seara, copii de şcoală, cei mari de 12-13 ani, cei mici cam de la 7 în sus. Ţipă, se înjură urât, ascultă manele şi după mizeria care rămâne după ei şi e vizibilă a doua zi când trec pe lângă locul de joacă, se vede că-s certaţi cu buna creştere.
Cu asemenea grup, nu ai cum să fii ok, anturajul începe să conteze în pubertate şi adolescenţă, iar copilul meu nu are nevoie de aşa ceva. Culmea e că la lumina zilei, când trec toţi cu bicicletele pe lângă vecini şi salută politicoşi, par cu totul altfel.
E greu să-ţi dai seama ce ascund.
Fiţi circumspecţi în legătură cu anturajul copilului, chiar dacă nu povesteşte despre conflicte, atenţie la alte semne! Copiii îşi construiesc mecanisme de copying pentru a face faţă agresiunilor exterioare.
Anturajul copilului. Chinurile la care era supus se vedea în desene
David începuse, de exemplu, vara trecută să scrie nişte poveşti ce păreau inspirate din desene animate, dar, de fapt, ele reflectau chinul la care îl supuneau copiii ce cresc pe stradă.
Iar noi nu ne-am dat seama pentru că el, pe de o parte, era fericit că are cu cine merge cu bicicleta şi asta afişa faţă de noi, pe de altă parte, se temea că cine ştie la cazne îl mai supun. De la împinsul copilului în urzici, în crengile înţepătoare de brad, la faptul că-l băgau cu forţa cu capul în vale să se facă mai deştept. Ce să vă mai spun ? I-au distrus două biciclete, iar noi credeam că David le strică cum e uşor desincronizat senzorial.
Anturajul copilului. Un semn ciudat – David se temea de câini
Copiii nu prea vorbesc şi nu prea se încred în părinţi pentru probleme care lor li se par fără rezolvare. De la o vreme, David mă enerva îngrozitor pentru că părea să se teamă de câini. Unde ştia că este câine în curte, cobora pe stradă. Sau dacă era pe trotuar, ar fi sărit în stradă în faţa maşinii. Cam după vreun an ne-a zis că anul trecut, deşi îi interzisesem, a urcat pe deal spre autostradă şi, cum pe aici e plin de turme de oi, nişte câini se pare că s-au luat după el hămăind. De aici frica lui.
Copiii la vârsta asta, atunci când se tem, au un motiv solid cauzat de vreo experienţă pe care nu vor să o mărturisească. Nu vă lăsaţi păcăliţi, uneori copiii se ascund de noi pentru că se tem că vor fi certaţi. Ei nu ştiu să cântărească importanţa unor lucruri serioase!
Învăţaţi din ignoranţa mea. Mă doare sufletul că nu mi-am dat seama, am crezut că David e recalcitrant că întârzie, că se oboseşte peste măsură, nici prin cap nu mi-a trecut că la câteva sute de metri de siguranţa casei lui cineva îşi bate joc de el.
M-am bucurat sincer când am văzut ştirea asta. Cred că va fi doar prima dintr-un lung şir.
(va urma)
Povestea Marinei Neciu a și celor trei copii cu autism ai ei, o găsiți aici:
iar toate episoadele serialului Viața cu autism, scris de Marina Neciu, le găsiți AICI
