La braț cu autismul. „Să devin asistent personal al copilului meu cu autism a însemnat să-mi găsesc adevăratul sens la vieții”

De cand sunt asistentul personal al lui David mă simt un om împlinit

A trecut un an de când am devenit asistent personal cu acte-n regulă pentru copilul meu cu autism. Până în 2019 am găsit diverse soluții pentru a fi alături de el tot timpul. I-am fost educatoare, învățătoare, până când a ajuns la gimnaziu. De aici n-am mai avut ce să mai inventez și a trebuit să fac demersurile necesare pentru a mă angaja la primărie cu acte în regulă. M-am rupt definitiv de lumea în care aș fi vrut să însemn ceva și am ales să intru în lumea lui David pentru care însemn siguranță, curaj și iubire.

Când eram mică îmi plăcea să-l ajut pe tata să repare vechea noastră Dacie. Îmi plăcea mirosul de benzină, adoram să lustruiesc piesele vechi pe care el și le repara singur. Mă gândeam că, dacă devin mecanic de mașini, m-ar iubi toată lumea, că le fac un mare bine. Apoi am aflat că nu e o meserie „de femei” și am visat să devin stewardesă. Nu prea știam ce însmeană, dar îmi plăcea cum sună! Mama, fiind învățătoare, m-a îndrumat spre liceul pedagogic, din care am ieșit extrem de obosită. Pe vremea mea se făceau 5 ani la acest profil, aveam ore de la 8 la 16 uneori. Am descoperit filosofia în un ultimul an și am intrat la o facultate despre care tata spunea că nu mă ajută cu nimic în viață: „Ce poți să faci tu filosofia asta? Dă la Drept, rămâi învățătoare, fă ceva util, nu….filosofie!”

Mi-am căutat locul mai bine de 40 de ani

Mi-am împlinit visul de a termina filosofia, am studiat și jurnalismul, care avea rolul de a mă aduce cât de cât cu picioarele pe pământ. Am lucrat în presă ani de zile, a fost frumos, dar niciodată nu am simțit că pentru asta m-am născut. Știi sentimentul ăla că înaintezi în viață și tot nu ți-ai găsit locul în lumea asta mare, că faci lucrul acela pentru care ai apărut pe acest pământ? Mereu am avut un respect deosebit pentru cei care fac cu pasiune meseria lor. Pentru cei care știu clar că asta le este calea, pe ea vor merge până la adânci bătrânețe, și-și vor atinge potențialul maxim.

M-am implicat enorm în toate proiectele în care am lucrat, am schimbat locuri de muncă și meserii în cautatea împlinirii totale. Să nu mă înțelegeți greșit: mi-a plăcut tot ce am făcut, dar nu am simțit că acolo este locul meu! E un sentiment ciudat, însă am așteptat momentul în care voi descoperi și voi trăi cu intensitate maximă sensul propriei mele vieți.

La braț cu autismul este cel mai pur mod de a-ți trăi viața

Viața bate nu doar filmul, ci și propriile așteptări

Nu m-am dat niciodată bătută în a-mi găsi sensul vieții. L-am căutat peste tot. N-aș fi suportat să mă trezesc în ultima zi fără sentimentul ăla înălțător că știu pentru ce m-am născut. După ce-am aflat diagnosticul lui David m-am rupt în două: încercam să-mi continui cariera și-n același timp să-mi recuperez copilul. Mereu am simțit că nu fac destul pentru el și acum mai am sentimentul ăsta uneori, însă din clipa în care m-am întors în învățământ și i-am devenit dascăl senzația că fac ceea ce trebuie era din ce în ce mai puternică.

Îmi trăiam visul cu ochii și nu aveam curaj să spun clar și răspicat că m-am născut pentru a merge la braț cu autismul cu mult curaj, cu zâmbetul pe buze, cu o fericire pe care niciodată nu mi-am imaginat că poate fi atât de intensă. David este omul cu care am petrecut cel mai mult timp din viața mea. El m-a învățat lucruri pe care nimeni nu a reușit să mă învețe: m-a făcut un om bun, răbdător, mi-a dat speranță, mi-a dat atât de multă iubire și încredere încât am ajuns să cred că autismul este superputerea mea.

Să devin asistent personal a fost o alegere firească, nu forțată

Când David a treminat clasa a patra, am avut o petrecere de absolvire de pomină. Am plâns de parcă venise sfârșitul lumii. Pentru noi chiar așa era: se termina lumea în care eu era profesorul lui și al colegilor lui și nu știam în ce direcție să o apuc. Colegii mei mă încurajau să iau o altă clasă din toamnă, inima îmi spunea că trebuie să fiu lângă David pe mai departe. Am mai amintit despre aceste frământări în episoadele anterioare.

Cert este că-n timp ce el era clasa a V-a i-am devenit însoțitor la școală și, implicit colegă de clasă cu foștii mei elevi. A fost ciudat la început, pentru că am ales să stau cu David în ultima bancă și să-i privesc cum se descurcă provocărilor din gimnaziu. Pentru ei am rămas și-n ziua de azi „doamna”, suntem prieteni în sensul cel mai cald al cuvântului. Când era pe sfârșite clasa a cincea nu mai aveam variante: ori luam o clasă, ori îmi dădeam demisia din învățământ și mă angajam la primărie ca asistent personal.

Aventura angajării ca asistent personal

Am luat-o pas cu pas și cu David după mine să-mi obțin actele necesare angajării. Nicăieri pe unde am lucrat nu mi-au trebuit mai multe. De la dovezi de la fostele locuri de muncă, cerute de două ori, că primele formulare nu erau bune, cazier judiciar, medicina muncii, formulare și hărtii, ștampilă de la agenția de șomaj că nu figurez în evidența lor (dacă era deja angajat la școală, cum aș fi putut fi în șomaj?) și câte și mai câte. Am început pe la 1 februarie 2019 și am semnat contractul pe 13 mai. Drumuri, cozi, așteptări. Și David.

El încă nu a aflat de ce facem toate astea, David nu știe că are autism, încă nu am avut tăria să-i explic la ce mă refer când spun că trebuie să mai facem un drum la primărie să mai semnăm niște hârtii, să mai ducem o adeverință. El știe doar atât: ca mami să fie cu tine, trebuie să trecem prin toate astea. Nici oamenii de acolo nu au vreo vină: și ei, ca și mine, merg pe mâna sistemului. Hârtiile la dosar cu șină ar trebui puse pe steagul țării. Ne reprezintă mai mult decât pâinea cu sare.

David are nevoie de mine, să-i fiu asistent personal este o binecuvântare, nu o povară

Sensul vieții mele a fost să devin asistentul personal al lui David

Am împlinit un an de când sunt asistent personal și niciodată nu m-am simțit mai bine în pielea mea decât acum. Mă așteptam să simt frustrare, să-mi scadă stima de sine, să mă cred inutilă. Nimic din toate asta nu au apărut. Abia acum, când singura mea responsabilitate este copilul meu, mă simt cu adevărat împlinită.

Trăiesc în sfârșit sentimentul ăla unic pe care l-am așteptat mai bine de 40 de ani: fac ceea ce trebuie cu viața mea. Mă simt împlinită, să simt fericită, mă trezesc cu bucurie în fiecare dimineață. Bucuria de a trăi am descoperit-o la adevărata ei valoare abia după ce copilul meu, diagosticat cu autism ,m-a făcut să reununț la tot și să fiu cu el în lumea lui curată.

Sunt bani mai puțin decât înainte, dar cele mai importante lucruri în viață nu au un cod de bare, deci nu trebuie să le cumpăr, ci doar să accept să le simt. În lumea asta nouă nu eu dețin controlul, ci copilul meu. Eu merg doar după regulile lui, sunt cel care sprijină un copil special să descopere o lume care nu era pregătită pentru atâția copii cu autism. Acum toată planeta se sperie de pandemia Covid-19. Nimeni nu se uită la statistici să vadă că 1 din 60 de copii se naște cu autism și cifrele sunt în creștere.

Cum va arăta lumea peste 10, 20 de ani, când și mai mulți copii cu autism vor fi aici, vor dori să trăiescă liberi? Te-ai întrebat vreodată dacă nu cumva într-o bună zi autismul va deveni majoritar și normalitatea va fi în minoritate? Știu că nu-ți poți imagina acum asta, dar nici că te vei teme de un strănut nu te gândeai înainte de 2020!

Dacă îți place cum scrie Georgiana și te interesează povestea autismului lui David, citește și episoadele anterioare: AICI

Mai multe despre viața de zi cu zi a Georgianei găsești pagina de Facebook, unde Geo marchează toate micile și marile realizări ale lui David. 

 

 

DISTRIBUIȚI
Intră în conversație ()