Autismul și moartea: „Mami, tu după ce o să mori, te vei întoarce puțin la mine?”

Georgiana Mihalcea, redactor
Încerc să-mi găsesc cuvintele potrivite pentru a-i descrie copilului meu noțiunea de moarte.

Autismul și moartea. Trecerea în neființă este un subiect sesibil pentru orice copil, cu atât mai mult pentru unul special. Ani de zile nu am pronunțat lângă copilul meu cu autism acest cuvânt, pentru că nu știam cum va reacționa. Tot ce dispărea, pleca în lumea îngerașilor și plutea pe un norișor roz. De ce mi-a fost teamă n-am scăpat însă: când David a înțeles că oamenii mor, a înțeles că mă va pierde și pe mine. Și asta îl doare.

Când era mic David nu știa nimic despre moarte, abia înțelegea viața, abia priceprea cum funcționează lucrurile din jurul lui, abia privea un om în ochi. Fiecare noțiune are timpul său în mintea unui copil cu autism. Nu trebuie forțate lucrurile, pentru că rezultatele pot fi dezastruoase.

Am amânat cât am putut de mult să-i spun lui David că oamenii mor, pentru că știam că se va gândi la moartea mea și asta îl va da complet peste cap. Pentru el, eu sunt de neînlocuit (nu e cazul de modestie în astfel de chestiuni), pentru că el a ieșit din negura autismului cu mine de mână, mă percepe cumva ca pe un alt ego al său.

Autismul și moartea. „Dacă oamenii mor la 100 de ani, de ce tatăl tău a murit la 53?”

N-am avut cum să controlez tot ce se petrece în jurul copilului meu. Într-o zi a aflat de moarte. Ne uitam la poze mai vechi de familie, făceam recensământul bunicilor și constată că tataie Viorel nu este. „De ce nu-l găsim când mergem la țară, dacă spui că e tatăl tău? A lăsat-o pe mamaie Tanța singură? De ce a făcut asta? Unde e, vreau să-l văd!”

Mi s-a pus așa, un nod în gât, de dor de tata, de cât de fragilă e mintea copilului meu, care nu poate pricepe că tata e mort, că nu ne-a părăsit că a vrut el, ci că boala l-a răspus cât era el de puternic. Am încercat să-i explic că oamenii în general trăiesc mult, foarte mult, că nimeni nu vrea să moară, dar uite că se întâmplă.

– Cât de mult trăiește un om?
– Nu știu, depinde de fiecare.
– Eu vreau să știu exact cât.
– 100 de ani.
– Și nu trece nimeni de 100 de ani?
– Foarte rar.
– Ce trebuie să faci să trăiești cel mai mult?
– Să ai grijă de sănătatea ta, să faci nani, să mănânci sănătos, să bei apă și să fii fericit.
– Și dacă fac toate astea o să trăiesc 200 de ani?
– Nu mami, nu ai cum să trăiești 200 de ani, dar poți trăi mai mult decât alți oameni, dacă ai grijă de tine.
– Și dacă oamenii trăiesc 100 de ani, de ce tatăl tău a murit la 53? Poate că nici n-a murit și s-a ascuns undeva.

Următoarea dată când ne-am dus la țară, l-am dus pe David în cimitir și i-am arătat unde este îngropat bunicul său. S-a uitat la cruce, la groapă, a înțeles cumva, că nu mai poate ieși de acolo nimeni, că nu stă ascuns și e dus pe veci. L-am lăsat să proceseze o vreme toată avalanșa asta de emoții și următoarele discuții despre moarte am încercat să le mai îndulcesc.

Autismul și moartea. Pe noi nimic nu ne va despărți!

Autismul și moartea: Adoptând o atitudine relaxată, copilul s-a mai împăcat cu ideea

Întrebările despre moarte revin din când în când în discuțiile mele cu David. Nu am de gând să îi cenzurez vreo informație, mai ales dacă el are curiozitatea să o afle. M-am bucurat la gândul că a înțeles care sunt premisele unei vieți mai lungi, prima concecință este că a renunțat la sucuri și a băut numai apă vreo 3-4 ani. Ba chiar îi apostrofa și pe alții că beau sucuri cu acid și o să moară mai repede. Este uimitor ce conexiuni poate face mintea unui copil cu autism!

Eram odată cu el în tramvaiul 21 la o plimbare de-a noastră și urcă o bătrânică simpatică. Am vrut să-i ofer locul meu, dar a refuzat. David să fi avut vreo 10 ani pe atunci, avea o fețișoară șugubeață, iar femeia îl abordează zâmbind:

– Nu-mi dai tu scaunul tău? Sunt și eu bătrână…
– Văd că ești bătrână, dar câți ani ani?
– Eeee, am 99 de ani, azi fac 100!
– Azi faci 100 de ani? Fugi acasă că o să mori! Oamenii mor când fac 100 de ani! Să nu mori în tramvaiul 21, te rooog!

Noroc că femeia avea simțul umorului, că a bufnit-o râsul. Râdeau și ceilați călători de trăznaia spusă de fiu-meu. Am început să râd și eu, văzând că nu s-a supărat nimeni pe fază. Dar David era trist, nu înțelegea de ce râdem când un om e gata să moară. Suspina tristuț, că nu-și dădea seama ale cui sentimente sunt corecte, ale lui sau ale noastre. I-am explicat că e o glumă, că doamna nu face azi 100 de ani, că nu va muri, doar voia să stea pe scaunul lui.

„Și de ce nu a spus adevărul? Nu e frumos să mintă! Eu nu înțeleg o așa glumă. Moartea nu e amuzantă!”

L-am luat deoparte și i-am spus ce spune orice părinte creștin copilului său: Omenii mor și e firesc să se întâmple asta. Corpul lor rămâne aici, pe pământ, așa într-o groapă ca a lui tataie Viorel, iar sufletul, ajunge sus la Doamne-Domane, în cer. Dacă ai făcut multe fapte bune pe pământ ajungi în Rai, dacă nu în Iad.

„ – Și ce fac oamenii în Rai?
– Se întâlnesc cu mulți oameni buni și trăiesc fericiți așa, la nesfârșit.
– Deci în Rai nu mai moarte nimeni? Și acolo se trăiește veșnic?
– Da, David.
– Ce bine! După ce o să ajungem în Rai amândoi nu îmi va mai fi frică să te pierd. Nici pe tine, nici pe tati, nici pe toți oamenii pe care îi iubim!
– Așa o să fie….
– Dar de ce nu se poate, aici pe pământ? De ce nu putem să trăim aici veșnic?
– Așa e din totdeauna, tot ce trăiește la un moment dat moare.
– Să știi, Georgiana că eu am să inventez o poțiune. Și oamenii când o să o bea o să trăiască la infinit. Și ai să vezi că îmi vor mulțumi. Dar prima dată o să-ți dau ție să bei. Eu vreau ca tu să nu mori niciodată…”

Autismul și moartea sunt oricum două aspecte greu de înțeles și pentru un om mare.

Să-ți trăiască viața, Georgiana! Să trăiască viața tuturor oamenilor pe care-i iubim!

Asta e maxima lui David din ultimul an, asta e urarea inventată de el, pe care o spune oamenilor speciali din viața lui! Mie, lui tati, bunicilor lui, familiei extinse, prietenilor. E ca o binecuvântare pe care o împrăștie cu o bunătate fără limite în jurul său. Le-a spus tuturor despre poțiunea la care lucrează, le-a promis fiecăruia câte o doză, uneori, când îi văd lumina aia în ochi și văd cu câtă tărie crede el în proiectul lui, mi se rupe sufletul de dezamăgirile pe care i le aduce viața.

Sunt momente în care încerc să-l învăț chestii de autonomie personală, sau diverse principii de viață și mă trezesc spunându-i: „David, trebuie să știi cum să bagi singur mâncarea la cuptor. Eu nu voi mai fi într-o zi și trebuie să știi să ai singur grijă de tine!” Îl văd cum se emoționează, cum își caută cuvintele, cum ar fi vrut să aibă gata leacul nemuririi și îmi răspunde la fel de fiecare dată: „Știu, știu, asta! Dar, mami, nu-i așa că după ce mori o să te întorci puțin la mine? Eu….eu n-o să știu niciodată cum să trăiesc fără tine!”

Și simt că va trebui să iau toată teoria morții de la capăt. Și realizez că David are aproape 14 ani și când îmi spune „mami” înseamnă că e pe punctul de a pierde controlul asupra a tot ce am clădit până atunci. Și zâmbesc și îmi promit mie că data viitoare voi fi mai convingătoare cu dispariția mea de pe această planetă, cu pregătirea lui pentru acest moment…

Dar până atunci, mă bucur de viață alături de copilul meu! Mă bucur de tramvaie, de plimbări, de oameni, cot la cot cu el. Când nu mai pot, mă uit în ochii lui, în care strălucesc atâtea sentimente frumoase și-mi iau putere să iubesc viața așa cum o iubește el. Îi simt teama de a mă pierde și încerc să-i dau curaj că voi fi lângă el atâta timp cât va avea nevoie de mine. Îi promit lucruri pe care știu că nu am cum să le respect decât dacă el va reuși să creeze poțiunea nemuririi.

Mi-ar plăcea să trăiesc ziua în care el să fie la casa lui, cu nevastă, copii și loc de muncă. Să mă uit așa, peste gard, la ei toți și să-i mulțumesc Cerului că n-am trăit degeaba. M-aș așeza pe bancă, la poarta lor, și aș putea să plec împăcată în clipa aia în Rai să-l caut pe tata. Căci până la urmă, David are dreptate, niciodată nu te poți obișnui să trăiești fără părinții tăi….

    • Dacă îți place cum scrie Georgiana și te interesează povestea autismului lui David, citește și episoadele anterioare: AICI
    • Mai multe despre viața de zi cu zi a Georgianei găsești pe pagina de Facebookunde marchează toate micile și marile realizări ale lui David. 

Îți recomandăm să te uiți și la acest video

Te-ar mai putea interesa

Te-ar mai putea interesa