Autismul și prietenii. „Nu mă sperie autismul lui David, pe mine mama m-a născut într-o găleată!”

„Autismul și prietenii” este un vis care poate deveni realitate!

Autismul și prietenii. De data acesta am să încep cu sfârșitul și am să spun că se poate. Copilul cu autism poate avea prieteni, dacă și părinții lui au prieteni. Nu mulți, nu toți la cataramă, uneori ai nevoie de un singur om ca să „faci primăvară”. David are o mână de copii și de adulți pe care abia așteaptă să-i vadă de fiecare dată. Nu se poate împrietini oricine cu un copil cu autism, pentru că acesta este dificil și extrem de selectiv.

În trecut, aveam mai mulți prieteni. Și noi, și David. Timpul le cerne pe toate, chiar și prieteniile, și rămân cei care cu adevărat contează, cei pe care-i poți suna să vină să stea câteva ceasuri cu copilul tău, cei care te invită pe la ei nu doar de ziua de naștere a copilului lor, cei pe care David îmi spune că ar vrea să-i viziteze din când în când, semn că acolo se simte bine.

Autismul și prietenii: ce simplu era când era mic!

Primul prieten al lui David a fost Anto. Bine, exagerez când spun aici prieten, pentru că pe vremea aceea era bebeluș, iar cu eu mama lui Anto îi plimbam toată ziua cu cărucioarele și făceam schimb de rețete de piureuri prin parcurile din Rahova. Dar ne plăcea să zicem că sunt prieteni, pentru că noi eram. Le făceam poze împreună și visam la ziua în care băieții noștri vor fi mari și vor pleca după fete împreună. Când au început grădinițele copiilor noștri, atât eu, cât și amica mea, ne-am mutat din blocul în care stăteam și l-am pierdut pe Anto.

Am avut așa, un mare gol în suflet, credeam că David nu va mai avea niciodată prieteni. Ne-am mutat într-un cartier de case, cu mulți copii pe stradă și mi s-a părut că am ajuns în Rai. Deja știam că David are autism, că este esențial să învețe să își facă prieteni. Am început ușor-ușor, să ieșim pe stradă, cu jucării, cu buzunarele pline de dulciuri să începem „prieteneala”. Copiii veneau, David era printre ei, mie îmi creștea inima de bucurie.

Când abia ne mutasem la curte, făceam eforturi zilnice să îl împrietenesc pe David cu copiii vecinilor

Autismul și prietenii: David nu se joacă cu nimeni pe strada noastră

Minunea n-a durat prea mult, căci diferențele dintre David și copiii de pe stradă erau evidente pentru părinții lor. Eu nu prea văd lucrurile astea din prima, dar viața are grijă să-mi dea suficiente semne ca să mă convingă. Eu chemam toți copii de pe stradă la ziua lui David, la piscinuță, la jocuri în curte, pe el nu-l chema nimeni. Doar Elena, pe care o vizităm și acum, era bună cu el. Poate că și el a simțit asta, poate că notele autiste erau prea puternice la un moment dat, și, într-o zi, i-a dat o palmă unei fetițe de pe stradă.

A murit ceva din mine în clipa aceea. I-am văzut reacția mamei pe chip, mi-am cerut în lacrimi iertare, mi-am luat copilul în brațe și am fugit la noi în curte. De atunci, din nenorocita aia de zi, David nu s-a mai jucat nici până în ziua de azi cu copiii de pe stradă. Nu mai ieșim la poartă, nu ne dăm cu trotinetele pe stradă, nu am depășit după ani de zile incidentul.

Sunt momente destule, în zilele de vară mai ales, în care îi aud chicotind în orele târzii și mi-aș fi dorit să stea și el până în creierii nopții și să mă rog de el să vină acasă. Copiii de pe stradă ar fi fost cea mai la îndemână variantă pentru ca David al meu să aibă prieteni. N-a fost să fie, și timpul înapoi nu am cum să-l dau.

Îi salută când îi vede întâmplător, dar nici el nu mai cere să fie cu ei. De mult. De ani de zile. Din ziua aia în care a dat o palmă și le-a arătat tuturor că nu e la fel. Nici eu n-am stat să le explic ce este autismul, dar le-am arătat în ani de zile că nu e contagios!

Mi-ar fi plăcut ca într-o zi să vină cineva la poartă și să-mi spună că a observat că David s-a schimbat și vrea să se joace cu copilul lui. Poarta mea e încă deschisă, dar nu intră decât Elena, singura care îl iubește pe David fix așa cum este!

Pe vremea aceea, avea, în schimb, doi prieteni la țară, pe Mădălina și pe George, doi frați cu sufletul curat, vecini cu mama, care imediat ce ne vedeau că am ajuns, veneau la David să se joace cu el. Ei au fost ani buni singurii copii care voiau să se joace cu copilul meu, chiar dacă erau mult mai mari decât el.

Raisa este cu 7 ani mai mică decât David, dar se distrează de minune atunci când se întâlnesc.

Ca David să aibă prieteni, a trebuit să am mai întâi eu speranță

A fost o vreme în care nu mai visam ca David să aibă prieteni. Știi, momentele alea în care totul îți pare sfârșit și fără de speranță, în care te simți neputincios, mic pe lângă toți și nici măcar nu îndrăznești să ridici capul la cei din jur? Așa eram eu pe lângă copiii altora.
Mă uitam la ei cât sunt de perfecți și de normali, și le spuneam doar în gând: „Nu vrei să te joci cu copilul meu? Uite, e drăguț și bun, chiar dacă țopăie aiurea și flutură din mânuțe. E bun, chiar dacă zice doar câteva vorbe și nici pe alea nu le înțelegi!”

Când mergeam cu el în parc, nu-l slăbeam o clipă din ochi de teamă să nu supere pe cineva, de teamă că cineva se va uita la mine cum s-a uitat mama fetiței lovită de David în trecut. Am ținut-o așa până în 2012 când am ajuns educatoarea grupei lui la grădinița școlii 144.

La început erau 14-15 copii în grupă, pentru că abia se inaugurase incinta. Erau copii cu un an mai mici decât el, drăgălași și cu chef de joacă. Aveam inima cât un purice în primele zile, știam că David nu prea suportă copiii mai mici, nu stătuse atâta timp printre atâția copii niciodată. Dacă o să-i lovească, dacă o să supere pe cineva, dacă trebuie iar să ne ascundem de lume?

Autismul și prietenii: am avut noroc de copii buni la grădiniță

N-a fost ușor deloc la început. David părea „sălbatic” între atâția copii. Nu-i lăsa să doarmă de prânz, le mai fura mâncarea din față, alerga prin sală în timpul activităților, o fetiță mi-a zis că i-a dat cu un pluș în cap. La prima ședință cu părinții le-am spus totul despre David.

Și le-am mai spus ceva: „știu că am un copil diferit, dar am nevoie de ajutor să-l dau pe brazdă. Vă promit că, dacă nu reușesc până la Crăciun, vom pleca de la grupă. Dacă vreun copil se plânge de el, chiar și cu cel mai mic gest, vă rog frumos să-mi spuneți!”

Un singur tătic s-a plâns odată de David că o împinsese pa fata lui și imediat am făcut sondaj dacă vor să plec de la grupă cu David cu tot. Eram instabilă emoțional și nu puteam face față nemulțumirilor cuiva. Știam că are dreptate, știam că e crucea mea de dus și nimeni nu este obligat să îmi dea o mână de ajutor, mai ales dacă asta îi implică copilul. Dar nimeni n-a vrut să plecăm, dimpotrivă, parcă am avut parte de un nou început din acea zi.

La școală copii s-au împrietenit cu autismul lui David!

Cu cât săptămânile treceau, cu atât David se schimba, așa, ca în povești. Copiii ăștia au fost șansa lui la normalitate, copiii din grupa lui au făcut cât 1 milion de ședințe de terapie. L-au băgat printre ei și le-am amestecat atât de bine până când a început să le semene, să stea în rând, să picteze cu ei, să se joace cu ei, să doarmă cu ei de prânz.

Au fost doi ani magici în care niște mogâldețe mici se ascundeau în fiecare dimineață după ușă să-mi sară în brațe cu un „bunăăăăă-dimineeeaaațaaaa, Geeeooo și Daviiid!”, de parcă nimic nu mai conta decât momentul întâlnirii noastre pentru o nouă aventură.

Am iubit fiecare copil din grupă, am făcut multe petreceri cu ei chiar și la mine acasă, m-am împrietenit cu părinții lor și n-a fost seară să nu adorm înainte pe a-i mulțumi lui Doamne-Doamne pentru că i-a adus în viața mea.

La școală David și-a găsit cea mai mare gașcă

Ne-am despărțit la școală, pentru că erau mai mici decât David și au intrat la altă clasă. David i-a vizitat și-i vizitează încă, pentru că acolo sunt primii lui prieteni adevărați: Ianis și Andreea, Alexandra și Bianca.

În clasă, la școală, ne-a fost greu să ne adaptăm, cu alți copii, dar deja David era un copil schimbat. Am mai vorbit despre clasa lui, am trăit deja 6 ani minunați alături de acești copii. Spunem cu toții că suntem o mare familie, pe care am construit-o de când erau elevii mei și parcă e mai fain acum de când sunt la gimnaziu și eu stau cu el în bancă. Ne petrecem pauzele și timpul liber împreună, avem grup de whatsapp pe care vorbim zilnic, ne facem temele împreună. David îi iubește pe toți.

Iubește și pereții școlii 144, iubește toți profesorii, pe doamna director, curtea școlii, pe Lucica, contabila noastră care i-a devenit prietenă cu tot cu copiii ei, pe Elena și Dani (părinții lui Ianis, care între timp s-au angajat la noi la școală), pe Mădălina, profesoară la ciclul primar și mama Raisei pe care, atunci când o vede, David explodează de bucurie, pe Rodica, mama lui Andrei, o minune de copil cu care David adoră să-și petreacă timpul, pe Flori, care face curat în fiecare clasă. David are inima plină de iubire și fără școala 144 n-ar fi cunoscut-o vreodată.

Autismul și prietenii: Claudia este ca o soră pentru David.

Aici o are pe Claudia. Cu ea are o relația aparte, pentru că acest copil nu a avut nevoie de nimic special pentru a se împrieteni cu David. Claudia a avut o viață destul de grea pentru un copil. Acum râde când îmi povestește: „Doamna, eu nu mă sperii de autismul lui David, pe mine mama m-a născut într-o găleată și m-am crescut mai mult de una singură!”

Claudia este copilul care îl ia de mână pe David și zice „hai afară că e pauză și trebuie să stăm și noi cu alți copii!”, Claudia mă sună că vrea să vină pe la David, Claudia se poartă cu el de parcă mă face și pe mine să uit că are autism. Claudia este definiția prietenului adevărat, sincer și de neînlocuit. O văd uneori ca pe o soră pe care, dacă David ar fi avut-o, aș fi putut să mor liniștită.

Lui David îi place să fie musafir și adoră sa avem casa plină de oameni. Când aude că mergem în vizită la cineva a doua zi, se trezește odată cu zorii pentru că nu-și mai poate ține în frâu bucuria. Ultima dată când am fost pe la Adriana, de exemplu, de la 5 era în picioare: „Azi mergem la Dragooonii (familia Dragon, părinții Andreei), sunt tare fericiiit!” Ar trebui să-i vedeți fața când se întâlnește cu tramvaiul Monei…cum sare cât e de mare și fuge să o ia în brațe, să-i spună tot ce a făcut de când nu s-au mai văzut!

Și acum așa, în loc de concluzie, îți spun un lucru: poate că momentan copilul tău nu are prieteni, poate că te simți cum eram eu acum 8 ani, când nimeni nu se apropia de copilul meu că este prea dificil. Nu-ți pierde speranța, prietenii copilului tău sunt undeva în lumea asta și doar așteaptă să fie descoperiți.

Nici n-o să-ți vină să crezi când un alt copil îl va lua pe al tău de mână și se va juca zâmbind cu el! Iar tu, înconjoară-te de câțiva oameni buni, ieșiți împreună, invită-i la tine, oferă-i un exemplu copilului tău.
Există fericire la braț cu autismul, să nu uiți asta niciodată!

  • Dacă îți place cum scrie Georgiana și te interesează povestea autismului lui David, citește și episoadele anterioare: AICI
  • Mai multe despre viața de zi cu zi a Georgianei găsești pagina de Facebook, unde Geo marchează toate micile și marile realizări ale lui David. 

 

DISTRIBUIȚI
Intră în conversație ()