Când mama poartă doliu

Cand mama este in doliu Totul despre mame

Când mama poartă după doliu după copilul sănătos care ar fi putut să se nască

Deşi au trecut mai bine de doi ani de atunci, îmi amintesc perfect momentul: o după-amiază de vară, în care singurul locșor răcoros se găsea în balconul micuţului nostru apartament. Îmi înfloriseră toate florile şi mirosea a pământ umed, proaspăt stropit. Stăteam chircită pe pragul uşii, plângând încet şi aproape mut, aşa cum o făceam zilnic, câteodată dintr-un gând, altadată dintr-o melodie sau cuvânt dar întotdeauna cu mintea foarte departe, la ceva ce nu puteam arăta cu degetul, ceva ce nu puteam numi, necunoscându-l, dar purtându-l greu pe umeri.

Am simţit atunci mana soţului meu pe spate: “Iar plângi… După cine plângi tu mereu?” Ceva în vocea lui parcă nu mai avea răbdarea şi resemnarea obişnuită în fața crizelor mele de plâns. “Tu plângi după un alt copil, nu după cel pe care îl avem. Tu eşti în doliu.” M-am uitat în sus ca la cineva venit din altă lume. Părea că şi el se miră cumva de ceea ce spusese. Venite aşa, deodată, fără să le cer, cuvintele astea au deschis o uşă din sufletul meu. Am început să plâng şi mai rău, eliberându-mă şi tot ceea ce îmi amintesc e că repetam fără oprire: “Da! Copilul meu! Ăla mic şi frumos şi sănătos! Unde e? Unde l-am lăsat?! Cu cine stă el acum?”

“A existat un copil mic și bolnăvior.”

În realitate acest copil mic şi sănătos nu a existat niciodată. A existat şi există în schimb un copil mic şi bolnăvior, care mult timp s-a luptat cu o boală ascunsă, căruia nu i se dădeau şanse de a supravieţui sau de a trăi o viaţă normală. Acest copil frumos, dar bolnăvior a crescut însă între timp şi cu mult ajutor şi multă luptă este astăzi un omuleț aproape normal.

Şi atunci, veţi spune, după cine plângeam eu? După cine purtam eu acel doliu? Mi-a luat mult timp să înţeleg ce se întâmplă cu mine şi cu sufletul meu. Multă vreme am căutat o cheie prin care să îmi explic de ce, deşi copilul meu trăia în ciuda tuturor pronosticurilor medicale, deşi evolua bine şi făcea progrese, eu simţeam doar durere şi tristeţe. Un gol şi un dor imens după cineva. După cineva pe care cândva, prin primele luni de sarcină îl numeam “bebe doi” şi pe care mi-l închipuiam cum se va juca, cum va râde, cum va rupe cărţile din bibliotecă sau cum va trânti vasele de podeaua bucătăriei.

Între copilul proiectat și copilul născut

Momentul din acea după-amiază de vară m-a ajutat să realizez că tot sufletul meu alinta şi ţinea în braţe nu copilaşul născut, care gângurea în pătuţ, ci un alt copil, proiectat de mintea şi dragostea mea. Mi-am dat seama că eram absentă din viaţa copilului meu viu, ţesând în minte poveşti cu un copil inexistent.

Însă doar simplu fapt că am înţeles ce se întâmplă cu mine nu a însemnat din păcate că s-a schimbat ceva peste noapte. Am continuat să port culori închise încă aproape trei ani după acel moment, să îmi limitez contactele sociale, să ascult muzică foarte rar, să nu râd, să plâng. Într-o astfel de stare de doliu intri brusc şi de cele mai multe ori fără să îţi dai seama prea bine. Pentru a ieşi, însă, e nevoie de mulţi paşi, dificili, multă voinţa, multă luptă. Ca şi cum ai încerca să îţi foloseşti un picior sau o mână după ce vreme de ani de zile le-ai avut în ghips. “Realizarea doliului de către familia copilului şi mai ales de către mama care l-a purtat este sfâşietor de dureroasă, dar este singura cale sănătoasă pentru că ea să mai poată rămâne întreagă după această experienţă”, spune și psihanalistul Speranţa Farca în volumul Cum întâmpinăm copilul ca părinţi, bunici, medici şi educatoriEditura Trei, 2009.

1
2
DISTRIBUIȚI
Intră în conversație