La braț cu autismul. „Ies îmbătrânită mental din carantină, însă mă tem mai mult de ce va fi după 15 mai”

Izolarea ne-a învățat care lucruri contează cu adevărat

Izolarea. David numără zilele până la „Ziua Liberății”, eu sunt conșientă că greul abia atunci va începe. Până acum am stat cuminți, la adăpostul căsuței noastre, nimeni nu ne-a trecut pragul din martie. Globul ăsta de sticlă va fi spart în curând și eu va trebui să fiu mai vigilenă ca niciodată să-mi țin familia sănătoasă. Mă uit în urmă și constat că nimic din ce-am trăit astea două luni n-a fost lipsit de sens. Ies îmbătrânită mental din carantină, dar mai puternică de atât n-am fost vreodată!

Mă întorc cu gândul la ziua de 11 martie, când școlile au fost închise și implicit a trebuit să rămân acasă cu David. El nu este genul de copil care să stea două zile la rând acasă decât dacă a fost bolnăvior. Noi, părinții copiilor cu autism, ne facem un scop în viață din a include copilul în societate. Îl cărăm cu noi peste tot, ne luptăm pentru includerea în școlile de masă, le căutăm prieteni, le arătăm parcuri, oameni și luna de pe cer. Izolarea asta forțată pentru copilul cu autism este aidoma unei condamnari cu executare pentru un adult. Coronavirusul i-a furat libertatea lui David și eu a trebuit să-l învăț că poate fi frumos chiar și la pușcărie!

Izolarea  a început cu stângul

Până la vârsta asta am încercat să-l pregătesc pe David pentru tot felul de situații, mai ales pentru cele care ieșeau din tiparul vieții noastre. Nu mi-a dat prin cap să-l pregătesc pentru o pandemie, e prea mult chiar și pentru mine să fiu pregătită pentru așa ceva. Să stea departe de mine și să fie „blocat în casă”, cum spune el sunt ultimele redute pe care trebuie să le cucerim. Mi-a fost teamă pentru multe lucruri în astea 60 de zile, dar cel mai mult m-am temut de reacțiile lui David. A fost trist și m-a întrebat de zeci de ori pe zi: „Când avem voie să ne plimbăm?, „Când mă întorc la școală?”, „Când mergem la țară?”, „Când pot să-mi vizitez prietenii?”. I-am răspuns cu aceeași blândețe de fiecare dată, am încercat să păstrez speranța-n glas, căci David simte când ceva nu este în regulă, după felul în care i se comunică un lucru.

Am făcut prostia să ne uităm la știri cu el de față, avizi fiind de informații și am plătit scump pentru asta. Copilul a devenit trist și îngrijorat, a trebuit să-i vorbesc și mai mult despre importanța statului acasă și să găsesc zilnic modalități de a-l face să uite că trebuie să stea rupt de lume. A înțeles mai repede și mai bine decât mă așteptam. Am un copil bun, mai bun decât am sperat vreodată că va ajunge.

Izolarea în autism naște pictori. Când e agitat cântăm împreună Hakunamatata.

M-am temut că vor reapărea crizele cu care am luptat ani de zile

David nu a fost mereu bun și înțelegător, de aceea am ales să nu mă mai despart de el nicio clipă. Până anul trecut, existau momente (rare ce-i drept) în care David intra în panică și făcea niște crize de nervi greu de descris. Uneori mai intense, alteori de scurtă durată. Începeau cu o încleștare a pumnilor, un tropăit de picioare, care creșteau în intensitate și continuau cu un urlet pe care nici cea mai blândă îmbrățisare a mea nu l-ar fi putut opri. Tremura din toată ființa lui și de multe ori se lovea cu pumnii în cap. Și plângea. Iar eu asistam neputincioasă la durerea lui și-mi plângea sufletul să-l văd așa. S-a întâmplat casă, s-a întâmplat la școală, la țară, dar cel mai rău a făcut într-o excursie când un copil la o altă clasă s-a luat de el că nu și-a șters nasul bine. Îmi amintesc foarte clar momentul.

Eram la un restaurant cu peste 150 de de copii, profesori și părinți. David a urlat o dată de au încremenit toți, era să se ridice cu toată masa în sus, a plâns și a lovit cu pumnii în vase, în masă, în mine care încercam să-l opresc. Îmi venea să intru în pământ. Nu de rușine, ci de durere. Orice-l doare pe copilul meu, pe mine mă omoară câte puțin. Mi-a venit în minte o minciună pe care le-am spus-o tuturor: „David s-a ars cu ciorbița și s-a speriat”. L-am scos în fața restaurantului și i-am explicat de 1.000 de ori că acel copil n-a vrut să-l supere, că eu îi iubesc cât toată lumea asta la un loc. Am plâns amândoi până ne-am liniștit. N-am certat acel copil. N-am certat și judecat niciodată pe nimeni care l-a făcut pe David să sufere. Oamenii pur și simplu nu înțeleg dizabilitatea.

Carantina si copiii cu autism. Izolarea ne-a dat răgaz să înțelegem ce contează cu adevărat

Am numit provocarea asta „controlul minții” și mi-am învățat copilul în fiecare zi că-și poate controla emoțiile, sentimentele și mai ales nervii. I-am spus că el e șeful minții lui și-și face rău când nu o poate controla. N-a durat doar o zi, a durat aproape 13 ani de luptă cu cea mai urâtă față a autismului. De asta mă temeam cel mai mult. Că izolarea i-o va reactiva. Dar n-a fost așa. Dimpotrivă.

Ne-am jucat cât e ziua de lungă, ne-am trezit de la 6 și ne-am culcat la 10 seara, ca și cum viața noastră ar fi avut același curs. Am renunțat la știri și am trecut pe Netflix și am văzut cot la cot câteva seriale care nici nu mă așteptam să-i placă atât de mult. Am pictat, am dansat în stilul nostru, ne-am jucat cu autobuzele și tramvaiele, am citit și am scris, am umplut două caiete mari cu fișe de lucru. Am vorbit zilnic pe video cu cei dragi și am stat în curtea noastră mică. În fiecare seară, îninte de culcare i-am spus că sunt mândră de el, că e un copil bun, că înțelege, că va fi bine.

Izolarea a avut enorm de multe momente speciale

De ce mă tem de 15 mai? Simplu, că David va vrea să recupereze timpul pierdut

A răbdat destul, a tăiat zilnic din calendar fiecare zi care trecea. David crede că merită să primească înapoi tot ce i s-a luat în ultimele 60 de zile. Are un plan pentru perioada ce va urma: vrea la mamaie Nicoleta, vrea cu Mona cu tramvaiul, vrea să se joace cu Mădălina și Raisa de-a supereroii, vrea la Vintiloși, vrea la mamaie Tanța la țară și la toată familia noastră din Teleorman, vrea la Dragoni. Vrea la mare. Și va trăbui să-i dau toate astea. Îl antrenez zilnic cu masca, pe care pur și simplu nu o suportă. Facem simulări de distanțare socială ca să înțeleagă cât de departe va trebui să stea de oameni, îi tot explic că va trebui s-o lăsam mai moale cu îmbrășișările, chiar și cu cei dragi, pentru binele nostru și al lor.

Suntem așadar într-un antrenament continuu. Alerta adevărată apare abia după ce starea de urgență se va sfârși. Parcă mă și văd prin tramvaie cu mască, mănuși, vizieră, cu rucsacul plin de dezinfectant, apă, săpun și șervețele, curățându-l la fiecare coborâre pe David și rugându-mă să nu strânute nimeni pe lângă noi.

Dacă până acum mergeam doar la braț cu autismul, acum treaba se complică, căci drumurile noastre vor fi și la braț cu Covid-19. Să ieșim din asta cu bine, „să vă trăiască viața!” precum spune copilul meu.

Dacă îți place cum scrie Georgiana și te interesează povestea autismului lui David, citește și episoadele anterioare: AICI

Mai multe despre viața de zi cu zi a Georgianei găsești pagina de Facebook, unde Geo marchează toate micile și marile realizări ale lui David. 

 

DISTRIBUIȚI
Intră în conversație ()